Mai aveam câţiva kilometri până la Basel, când s‑a produs dezastrul care m‑a dezmeticit de tot. La început nici n‑am realizat. Un zgomot asurzitor, nişte bubuituri, sau ceva similar, nimic n‑a mai avut densitate, nimic n‑a mai avut sens. Nu mai asistasem niciodată la vreun accident rutier de aşa amploare. Mattias a frânat atât de brusc, încât am crezut că mă va proiecta prin parbriz, iar centura, care a opus rezistenţă, m‑a tras cu violenţă înapoi, în spătarul scaunului. Mai întâi surd, apoi din ce în ce mai ascuţit, a început să mă doară omoplatul în locul în care se produsese comoţia. Prin gurile de ventilație a pătruns în interior un amestec înecăcios de cauciucuri arse și pâclă emanată de sub capota autoturismului din fața noastră, care zăcea dezarticulat, răsucit ca printr-un vis urât, pe caldarâm. Aburii zilei încinse vălureau atmosfera în fața ochilor mei șocați și nu înțelegeam cum sfârșise astfel, cu roțile îndreptate deprimant înspre soarele unei după-amiezi dubioase. Păreau secvențe smulse dintr-o peliculă veche, cu note apocaliptice, presărate haotic împrejur. De-o parte și de alta erau încă două mașini avariate, deformate ca niște acordeoane dezacordate, iar între fiarele Toyotei răsturnate, care emiteau tronsituri lugubre, rămăseseră captive două persoane.
Totul s-a întâmplat în viteză, ca orice finalitate grotescă care nu se anunță dinainte. Există lucruri care ne schimbă viața sau ne-o curmă cu așa iuțeală că nici nu mai apucăm să intervenim. În cazul de față, noi eram cei norocoși, situați încă pe axa temporală, în spațiul suspect, înghesuit și strâmb, chiar dacă ne simțeam trunchiați de existența noastră precară. Încă mai puteam lucra în avantajul nostru. Pe când ei… Dar cine mai avea dispoziție să-și aprecieze amplasarea favorabilă?
Lumea a început să coboare din maşini. M‑am dat şi eu jos, privind înmărmurită, golită de gânduri sau senzaţii, interminabilul şir de autoturisme, tiruri şi autocare, din spatele nostru, aliniat pe trei benzi mari şi late, care‑şi curmaseră ca la un semnmugetul firesc al autostrăzii. Pe banda de urgenţă se apropiau vehiculele de prim ajutor, spărgând calmul surd, care părea să fi acoperit întrega planetă, cu sunetele sirenelor ascuţite. Ceva le întârzia.
O să rămânem blocaţi mai bine de o oră, a fost sigurul lucru care mi‑a trecut prin cap şi m‑am ruşinat de gândul meschin. Mattias a avut o prezenţă de spirit şi o atitudine care m‑au mirat multă vreme după întâmplare. Aocolit botul Fiatului nostru, s‑a apropiat de mine, m‑a prins de de umeri şi m‑a examinat cu atenţie şi îngrijorare.
– Te‑ai lovit? Eşti okay?
Am încuviinţat din cap.
– Rămâi aici, nu te mişca, mă duc să văd ce‑i de făcut.
M‑am uitat la el şi am protestat:
– Nu, lasă medicii să‑şi facă treaba.
– O să fie bine. Am certificat…
Am urmărit ca prin ceaţă cum Mattias, împreună cu încă trei persoane, încercau să ofere primul ajutor răniţilor.
Am rămas. Oricum, nu simţeam impulsul sordid să mă duc şi să privesc moartea în ochi. Am urmărit ca prin ceaţă cum Mattias, împreună cu încă trei persoane, încercau să ofere primul ajutor răniţilor. M‑am sprijinit de portiera deschisă şi am realizat că mă simţeam împietrită în faţa suferinţei altora, ca şi cum nu mai aveam resurse să mă manifest. Apoi am observat‑o pe femeia tânără, cu părul lung, blond, căreia‑i aplica Mattias masaj cardiac. Mai întâi a îngenunchiat lângă ea, i‑a aranjat şuviţele de păr răsfirate pe asfalt, i‑a îndreptat fruntea expusă spre cerul aşa de îndepărtat, că părea doar o himeră, i‑a modificat poziţia bărbiei şi i‑a ascultat respiraţia cu urechea aplecată. Am făcut o sforţare să‑mi închipui ce‑i trecuse prin cap în momentul impactului. Exista posibilitatea ca nici măcar să nu fi apucat să închege vreun gând. Încotro mergeau? De unde veneau? Și acum? Pesemne îi era frig, un frig de moarte, nemaiîntâlnit, care i se strecura în artere, amorţind‑o. Îi era frică. Și ce frică. Primară. M‑a cuprins un pustiu fără seamăn. Purta o rochie cu design înflorat (nişte petale micuţe, de un roz translucid, amestecate cu verdele din frunze îi decorau materialul vaporos), avea umerii dezgoliţi şi părea dezarticulată ca o păpuşă azvârlită pe jos de un copil capricios.
Minute mai târziu, Mattias a revenit transfigurat la mine. Era palid şi supt la faţă ca după o boală lungă. Mi se părea că îmbătrânise cu cel puţin o decadă.
– Am făcut tot ce‑am putut, a vorbit în cele din urmă, cu un glas care căpătase o duritate amplă.
Cu genunchi moi, m‑am aşezat pe marginea banchetei. Picioarele îmi atârnau lipsite de voinţă deasupra asfaltului. S‑a uitat lung la mine şi mi s‑a părut că‑l macină brusc un regret. N‑am înţeles decât atunci când a îngenuchiat în faţa mea. Era trist, îngândurat, cu conştienţa morţii în suflet, a unei pierderi irecuperabile, care‑i schimbase orice sens dobândit înainte.
– Hei, o să găsim noi o soluţie.Nu vreau să te pierd. Te iubesc, Ilona, a şoptit şi şi‑a sprijinit fruntea de genunchii mei.
I‑am trecut degetele prin păr şi am simţit o nevoie inexplicabilă să mă tângui:
– Sergiu nu mi‑a spus niciodată numele tău. Se temea să nu‑l mânjească cu… adică, dacă‑aş fi ştiut… îţi dai seama că nu…
– Nu contează. N‑am păreri de rău, m‑a înterupt cu o hotărâre stranie şi s‑a ridicat în picioare. Știi că autoflagerarea asta a ta a fost în zadar. Poţi să zici ce vrei, dar tu nu eşti o femeie uşoară. Și‑n ciuda a ceea ce laşi să transpară, eşti cel mai statornic om pe care l‑am întâlnit vreodată.
