O nouă ultimă zi

O nouă ultimă zi începe înainte de Crăciunul lui 2011, la douăsprezece trecute fix, și se încheie puțin după intrarea în 2013. Anul 2012 devine „cronotopul metaleptic” al unei cărți în care nu se întîmplă, seinfeldian și flaubertian, (mai) nimic, exceptînd „catalogul mișcărilor zilnice” ale protagonistului, adică diverse tribulații de cuplu, boli, convalescențe, telefoane, filme, surfing pe net și zappinguri la televizor, deambulări fie strict domestice, fie prin Paris sau aiurea, călătorii cu avionul dinspre Franța spre România și viceversa, relația cu mama rezidentă la un cămin de bătrîni din țară, întîlniri pasagere cu amicii ș.a.; mișcări „transcrise” în fluxul și refluxul lor interior, de la limita inarticulabilului – cu ezitări și blancuri – la locvacitate, prin filtre autoironice sau fără distanță, patetic, pe pragul ultimei respirații, într-un registru stilistic și existențial întins de la vulgaritate la poezie. Totul în contextul evenimentelor și nonevenimentelor din lumea exterioară: alegerile prezidențiale din Franța cîștigate de Hollande, sărbători laice și religioase, „puciul” uselist de la noi, suspendarea lui Traian Băsescu, interimatul lui Crin Antonescu, referendumul în urma căruia președintele s-a întors la Cotroceni, apocalipsa mayașă etc. Limitele dintre spațiul ficțional și cel real sînt depășite în ambele direcții, realitatea dînd încă de pe-atunci semne că se pregătește să bată ficțiunea – iar astăzi nu chiar asta se-ntîmplă, într-un „time out of joint”, chiar dacă unora nu le vine-a crede și își închipuie că ne aflăm „în cea mai bună dintre lumile posibile”? Fiecare zi, așadar, ca o nouă ultimă zi… O zi mai lungă decît un veac de singurătate.

Fragment

Pe marginea patului, cu fes. Ne facem semne, discret, cu Charlot şi piciul.

Deci mîine alegeri în Frons. În ce mă priveşte, aş prefera pragmatismul lui Sarkozy – neagreat de francezi, observ. Atîta cît a mai rămas din el. Promisiunile stîngii sînt dema­gogie diversitară. Burtologie. Cuvintre. Asta nici nu mai e stînga, i‑un monstru, Nimicul care se‑ntinde şi‑nghite tot, ca‑n povestea lui Michael Ende. Sondajele îl dau favorit pe Hollande. Însă indecişii ar putea înclina balanţa. Probabil că importante vor fi şi confruntările directe dinaintea celui de‑al doilea tur. Încă se joacă. Azi, tăcere electorală în media. Mama, vioaie, dar cu hachiţe. „Dacă nu poţi să vii de ziua mea, să nu vii. Şi să nu‑l pui nici pe Rudy! Ce rost are să bată atîta drum ca să ne vedem o oră? Ne‑om vedea cînd o să se poată.“ De unde‑o fi dedus ea că exista şi varianta de‑a merge‑n România? De fapt, n‑a dedus, e forma ei de a‑şi arăta nemulţumirea. Mi s‑a plîns de usturimi la stomac. Am sunat la d‑na Marinela, ce‑a fost peste noapte? I‑a trecut, zicea. Nu‑i, în ce‑o priveşte pe mama, doar problema fizio­logică. Acum, în preajma Paştelor, fierb toate resentimentele. „Sufletul fierbe în toate răutăţile.“ Valabil şi pentru mine. Cuiburi de rău. Pe un fond de greaţă. Regressus spre ele­mentar. Spre corpul care se mişcă, respiră. Nişte carne. Uzina de carne. Un corp ca o uzină funcţionînd din inerţie, fără muncitori. Nişte fantasme. Fantasmele fantasmei numite Liviu. Reacţiile organice. Jocul realitate‑irealitate, indiscernabile. Faţă şi revers. Trup „atins“, defect. Concomitent cu greaţa, şi‑o senzaţie de eliberare. Totul la limită. Blanc. Linia roşie subţire, fluorescentă. Blanc. De la care‑ncepe adevărata rea­litate. Irealitatea. Ceva. Altceva. Blanc. Mă doare capul în partea stîngă. Volum clar delimitat, ca şi cum în zona aia aş avea în creier o bulă semilichidă de smoală. Încă nu mi‑a venit să mănînc. Am băut doar nişte suc de portocale. Am şi‑o jenă gastrică, o fi un mimetism cu mama, nu departe de vomă. Nu sînt capabil de prea multe. Nu sînt capabil de nimic. Şuieră vîntul ca‑n westernuri. Dac‑aş sta cu ochii‑nchişi, larg închişi, mi‑aş imagina o zi de octombrie tîrziu, de înce­put de noiembrie. Şi cum se rostogolesc mărăcinii, „the tumbleweeds“. Şi cum pătrund bandiţii călare‑n oraş. Şi cum se mişcă „the swinging doors“ la intrarea‑n „saloon“. Aşa însă, cu ochii deschişi, pare ireal, deoarece‑i o zi fără pic de nor. Şi nici coroanele nu se prea leagănă. Jocuri de verde, cu suprafeţe mai întunecate. Adîncesc în ele mici caverne. Se aude doar şuierul. Se‑aude sau îl aud eu?

Psoi îşi trage nasul, „De ce‑ţi tot tragi nasul, n‑ar fi mai bine să‑l împingi?“, dar nu vrea să ia nimic, nici măcar un ceai fierbinte. Cere în schimb îngheţată! A mai mîncat două.

Se înnorează. Zi de vot în Frons. Psoi a plecat să‑şi facă vizita. Ieri s‑a‑ntors la miezul nopţii. Pe jos. Deşi promisese că ia un taxi. Şi mie‑un taxido. Mă tem să nu păţească ceva, cu‑atîţia ciudaţi. Urma să mă sune, ca să ies cu cardul pen­tru plată. Cînd colo, s‑a ivit zburlită la uşă. Plătise „cash“.

Ca să nu mă mai obosesc eu pe scări. „Ruşinea speciei.“ Am mîncat tîrziu şi fără pic de poftă. Bate cineva. Cine poate fi? „Iată, stau la uşă şi bat ; de va auzi cineva glasul Meu şi va deschide uşa, voi intra la el şi voi cina cu el şi el cu Mine.“ E prea devreme pentru Psoi. Nu deschid. Bate în continuare, insistă. Pe vîrfuri, să nu mă simtă, aşa. Mă uit prin vizor ca prin mutoscop. Un tip cu un plic în mînă. Chipiu albastru, barbă stufoasă, uniformă albastră cu nasturi gălbui de alamă. El e! Pocitanul. Cei de la cursul de rusă‑i ziceau poştaşului „pocitan“. Factorul. „Si v‑vous v‑oulez signer ici!“ Din Germania. Să vedem. Hopa, factura! Faktorovitch mi‑a adus factura. Herr Briefdragger. Patru mii trei sute de scîrnavi de euro pentru nici şase zile de spitalizare… Deci nu s‑au răzgîndit, m‑au lovit!… M‑au îndoit!… M‑au întremat ca să mă exter­mine!… Ca şi cum mi‑aş putea permite… Şi chiar dacă pot, de ce să le dau lor? Iar dacă totuşi nu pot, ce vînd? Un rinichi? Organele‑s sfărmate, nu mai fac două parale. Ce amanetez? Intru‑n bijuteriile de familie? Care familie? Care bijuterii? De la cine mă‑mprumut? Fac un credit la Bancorex? Mă bag în „rezervele federale“? Sau ar fi momentul să‑mi trag un glonte‑n ţeastă? Hai, puţin spirit ludic, ce naiba! Ce Dumnezeu, pardon! O ruletă rusească, dacă tot veni vorba. Împing glontele în burduf şi‑nvîrt. Duc pistolul la tîmplă. Ezit. „La revedere sau la adio!“ Apăs. Clac. Nimic. Ezit, apăs, clac. Nimic. Ezit, apăs, clac, apăs, clac, apăs, clac. A cincea încercare, acum nu mai poate da greş. Ezit. Trebuie să mă gîndesc la ceva important, asta nu mai e ruletă rusească, e de‑acum sinucidere garantată sută la sută. Nu mă pot gîndi la nimic serios. Nu mă pot gîndi la nimic. Doar la cum mă gîndesc că nu mă pot gîndi la nimic. Don IQuijote călărind pe Retroratiocinante. Ziceau că‑n situaţii de‑astea ţi se deru­lează toată viaţa pe dinainte. Care viaţă? Nici pomeneală. Vrăjeli! De fapt, nici n‑ar avea ce să se deruleze. Viaţa mea nu e un roman. Dar ce e, dom’ Liviu, ce e? Viaţa mea‑i un film de Béla Tarr. Măcar nu un scheci de Belattar! Asta a fost viaţă? „Pourquoi je vis, pourquoi je meurs? Pourquoi je ris, pourquoi je pleure?“ Ce e viaţa mea? Aud?! Ştie cineva? Nimeni? Dumnezeu ce părere are despre chestia asta? Nu I se pare scandalos?! Ezit. Apăs. Clac. Nimic. Foarte ciudat. Adică trăiesc? Adică sînt viu? Asta înseamnă a fi viu?! O să mă sinucid eu într‑o zi prin autosugestie. Strigînd din toţi bojocii „Nu trageţi, tovarăşi!“ Nu mi‑e propriu‑zis rău, însă mi‑au tremurat mîinile, am şi tîmplele grele. Cert este că mi‑am pierdut siguranţa fiziologică. Confortul fiziologic. Mă simt fragil, mă clatin. Angoasa că la cea mai mică defecţi­une totul o ia pe‑arătură. Eşti mai degrabă epuizat psihic, nu fizic. Boala asta are‑o pondere psihică extrem de puter­nică. Boala asta căreia nu i s‑a stabilit un diagnostic sigur. Pulsiune incontrolabilă. Ceea ce te sperie ar trebui însă, tot pe‑atît, să te şi bucure, nu‑i aşa, dom’ Liviu? Precum întoar­cerile acasă după ani de absenţă. Nu ştii ce vei găsi, nu ştii cum vei suporta patina aşezată pe lucruri, nu ştii pe cine vei găsi ori dacă vei găsi pe cineva, „s‑au povîrnit păreţii, a putrezit ograda“, vecinul Neculai al popii a plecat la muncă‑n Spania, vorba vine, „muncă“, aia nu e muncă, e blestem adamic…, dar acolo se duce lupta. Restul e suspendare, amorţire, e alienare‑nceată, e moarte. Chiar dacă aparenţele sugerează contrariul. Blanc. „Ştiu faptele tale, că ai nume, că trăieşti, dar eşti mort.“ Blanc. Nu‑mi amintesc cuvinte. „Ce temeiuri ai pus şi pe cuvinte,/ Cînd unul te sughite şi celălalt te minte?“ S‑a destrămat ţesutul mnezic. Molii în creier. „Pocitan!“ Pun apa la fiert, îmi fac un ceai de muşeţel cu multă lămîie. „Poşteamaistăr“. „Postmanul“. „Postumanul“. Dar mă‑ncearcă şi niscai mîndrie : am fost bolnav de patru mii de euro, nu‑s chiar de colo! Te vor da nemţii în urmărire generală, dom’ Liviu.

În baie, pe WC, cu fes. De‑ar crăpa şi crapu… de‑ar căr… de‑ar cră‑pa şi ca‑pul! Ca‑pul ca‑prei ca şi piatra‑n patru. De‑ar crăpa şi capul caprei ca şi piatra‑n patru.

De‑ar crăpa şi capu’ caprei ca şi piatra‑n patru dearcrăpaşicapucapreicaşipiatranpatrudearcrăpa-şicapucapreicaşipiatranpatru!

Plouă. La Castel pare a fi în ordine. Hollallande a ieşit pe primul loc, la distanţă de‑aproape două puncte de Sharkozzy.

Maharine Lepenc’h – succes masiv al FN, peste optşpe la sută. Turul doi încă nu‑i clar, presupun că MLP va‑ncerca o manevră : să‑l favorizeze pe Hollallande, ca să‑l scoată din joc pe Sharkozzy, prea puţin „shark“ tocmai acum, cînd era nevoie, şi implicit UMP‑ul, aşa s‑ar plasa FN pe prima pozi­ţie la partide. Pftuf! Îşi asigură şefia opoziţiei. Are acest drept politic, dar e şi‑un gest patriotic, „citoyen Liviou“? „La patri­ote satisfaite!“, cum scria pe‑un blid de la revoluţie într‑o vitrină la Carnavalet. Iar pe altul, „La vigilence et la justice caracterisent un peuple libre“. Vigilenţă şi justiţie, ce altceva, Manoilescu T. Liviu?! Sigur nu se referea la delaţiune şi Fouquier‑Tinville! „Popor liber“, Manoilescu T. Liviu, cetăţene! „Liberté, égalité, fraternité ou la mort!“ Prefer „l’amour“, „Liberté, égalité, fraternité ou l’amour! Aux âmes, citoyens!“ Ai iubirea, le ai pe toate. Creştinism leşinat, Manoilescu T. Liviu, creştinism leşinat! Cu Hollallande la preşedinţie, Phransa va face din nou figură de ţingău insolent în Europa şi‑n lume, riscă izolarea şi‑o gestionare catastrofală a crizei. Paratapuf! Vor fi mari tulburări sociale. Vor fi văzuţi oameni îmbrăcaţi în galben, dar nu acum. O femeie de azi se va ridica din aşternut contra unei femei de‑anţărţ şi va fi alun­gată cu scuterul. Vzzzz, vzzzz, vzzzz! O femeie de mîine‑l va‑nveseli pe Marele Gros. COCOE va cînta a nenorocire. Pe treisprezece răpciune se va ascunde soarele, dar nu aici. Anul liliacului va pregăti anul pangolinului. Parisul va muri la Wuhan. Vor fi îmbrăcate combinezoanele zmeurii ale‑oro­rii. Combinezoanele albe ale‑asomării. Vor veni vremuri grele pentru morţi. Sed si Deus pro nobis quis contra nos? Toţi! „Désaccord parfait“. Fereşte‑te de Celeabinsk anul acesta şi la anul. Proştii se vor înghesui la Bugarach. „Habotnicii, făţarnicii şi schimnicii milogi, iubitorii de danii şi alte‑ase­menea caracude vor ieşi din bîrloage. Cine va vrea, să se păzească! Vor fi de toate din belşug pentru cei bogaţi.“ Iarna nu va fi ca vara, mai puţin în decembrie. Vara nu va fi ca iarna, cel puţin în iulie. Luna îşi va întoarce şi celălalt obraz. Vor cînta sarcopţii. Vor dănţui viruşii. Bibliotecile‑şi vor cere iertare‑n genunchi, dar nu vor fi cruţate. Vrăbiile se vor găinăţa‑n barba spînului. Se vor scurge ca o ţîrfăială pe străzi acţiunile CAC 40. Badabum! Ciuo! „Et ne chiez plus dorena­vant on lict.“

Pe prag, cu fes, lîngă Charlot şi pici. Mi‑au făcut loc. Nişte ghemuiţi. Abia‑ncăpem în cadrul îngust al uşii. Eu, în papuci de casă.