„O proză magnetică, lucidă și irezistibilă, în care o teză de doctorat prinde treptat conturul unui roman interior, iar Salinger e doar pretextul ideal pentru a vorbi despre singurătate, fascinație și nevoia profundă de a fi ascultat. La seminarul condus de un doctorand rezervat și ironic, prelegerile devin oglinzi, iar comentariile studenților – confesiuni. În Salinger și fata cu părul roșcat, Andrei Mocuța reușește rara performanță de a transforma sala 420, cu aerul ei prăfos și fluorescența blândă, într-un spațiu viu, tensionat, adesea tandru, unde vocea profesorului oscilează între erudiție și vulnerabilitate. Înconjurat de intervenții lirice, observații excentrice și tăceri cu subtext, el își poartă atenția cu discreție, în timp ce literatura deschide punți între generații, între singurătăți, dar mai ales între cuvinte și trăiri. Iar fata cu părul roșcat și gesturi eterice răspândește un mister blând, cât să te țină captiv până la ultima pagină și să-ți lase pe chip un surâs melancolic, mult timp după ce ai închis cartea.” (Monica Tonea)
„S-au tot scris romane de campus, inclusiv la noi, fără notabile reușite, dar romanele de școală doctorală sunt mult mai rare. Andrei Mocuța are curajul să se ia de piept cu așa temă și o face – la modul sublimat – aproape ignorând grotescul birocratic și mecanismele de tortură ale diverselor comisii narcisiste.” (Felix Nicolau)
Fragment
— De la bun început, neamul Salingerienilor s-a regăsit în diferite puncte de convergență. Începând cu 1831, satul Sudargas, un ștetl evreiesc de la granița polono-lituaniană, atestă primele mărturii de existență ale familiei. Hyman Joseph Salinger nu a zăbovit prea mult în Sudargas și, mânat de ambiție, o trăsătură comună a seminției sale, a căutat un loc mai prosper, visând să își găsească jumătatea într-o familie avută. A întâlnit-o în orașul lituanian Tauroggen, unde a și rămas toată viața, stingându-se cu doar nouă ani înaintea nașterii strănepotului, Jerome David. J. D., la rândul său, l-a imortalizat în scris, cititorii atenți recunoscându-l pe străbunic în pielea lui Zozo, „faimosul clovn, evreu polonez, care până la sfârşitul vieţii avea pasiunea de a se arunca de la mari înălţimi în butoaie cu apă”, evocat în nuvela Seymour: o prezentare. Adevărata aventură a familiei începe abia în 1881, an al foametei, când Simon F. Salinger, fiul lui Hyman Joseph, își părăsește familia și fuge în Statele Unite. Întâlnește o imigrantă lituaniancă, Fannie Copland, pe care o ia de soție și se stabilesc la Ohio. Fannie îi oferă cinci copii, al doilea dintre ei Solomon, nimeni altul decât tatăl lui Jerome David. Spre deosebire de Hyman Joseph, Simon apucă să-și cunoască nepotul, căruia îi transmite genetic longevitatea. Simon se stinge în 1960, la foarte puțin timp după ce împlinește suta, în timp ce J. D. trăiește nouăzeci și unu de ani. Nici Simon nu scapă de lupa satirică a nepotului, cititorii romanului De veghe în lanul de secară îl vor recunoaște în bunicul emblematic al lui Holden Caulfield, care citește cu voce tare semnele de circulație când merge cu autobuzul…
M-am oprit fiindcă am auzit un ciocănit în ușa sălii de curs. Am așteptat câteva secunde până când o figură timidă a îndrăznit să pășească înăuntru. Era o tânără cu părul roșcat, în perfectă armonie cu culoarea obrajilor. Era vizibil stânjenită de mica întârziere și și-a cerut scuze foarte politicos, mai mult decât o cerea situația. Nu am putut să nu-i remarc zâmbetul fermecător și silueta perfectă. Ochelarii îi dădeau un aer și mai atrăgător, iar ochii mari, de o profunzime năucitoare m-au făcut să mă bâlbâi atunci când am invitat-o să ocupe un loc. S-a pitit undeva în capătul sălii, dar am poftit-o să vină în față fiindcă simțeam că interesul ei îl depășește pe acela al colegilor ei, ascunși printre bănci. A venit șovăielnic în primul rând, unde s-a așezat lângă singurii studenți de la care mai primeam câte un feedback și mă ascultau cu interes, Veliar și Natașa.
Veliar, așa cum și numele îl descrie (echivalentul lui Belial ori Belzebut), e prototipul scepticului prin excelență, al avocatului diavolului, al ateului feroce. Îi place să provoace și să își inhibe interlocutorii prin inteligență. Lipsit de empatie și de căldură umană ca un android din Blade Runner sau Alien. A spune că e diavolul în persoană nu ar fi o exagerare. Aici înfățișarea îl trădează semnificativ. Bărbița scurtă și ascuțită, nasul acvilin, ochii minusculi înfundați în orbite, sprâncenele stufoase și arcuite, statura extrem de înaltă și aspectul uscățiv, geaca neagră din piele și casca de motociclist așezată ostentativ la vedere lângă carnetul de notițe. Scrie cu mâna stângă. Absolvent de arte, fotograf.
Natașa era autoarea câtorva volume de versuri, mediocre. Femeia expresivă pe care de multe ori o ia gura pe dinainte. Îi place să spună nimicuri într-un mod încântător și pompos. Prietena literaților timizi, despre ale căror cărți scrie cu emfază în reviste culturale efemeride. Femeia care a inventat bretonul scurt și masculin, care se costumează în bărbat și se ia pe stradă în gură cu polițiștii, întrebându-i provocator dacă este permis să se îmbrace așa. A devenit poetă pentru că opțiunile mediilor de exprimare erau restrânse: putea scrie, picta, cânta etc. Dezideratul ei era o jucărie, o formă a excentricității, într-o vreme în care nu existau încă adevărații performeri; astfel ea probabil s-a irosit, talentul ei găsindu-și expresia într-o ocupație ce avea să existe abia în viitor.
Ce facem noi aici, în toată povestea asta, de fapt? Păi, să vă explic. Doctorand fiind, eram obligat prin contract să țin un curs săptămânal despre subiectul tratat în teză, în fiecare luni, în sala 420. Să-l fac accesibil pe Salinger unui grup eclectic de cursanți, fiecare venit din alt domeniu, nu neapărat tangențial cu literatura. Trebuie spus din capul locului că nu aveam de-a face numai cu studenți de la litere, ceea ce deja era o provocare. Era mai mult un curs experimental adresat nespecialiștilor, un fel de opțional exotic. Cerința minimă, însă, era ca participanții să fi citit înainte cele patru volume deloc groase ale autorului. Pentru a evita explicații elementare și a putea intra direct în miezul problemei. Voi răspunde și la următoarea întrebare care se impune: de ce l-am ales tocmai pe Salinger drept subiect al tezei mele?
1. Viața și opera lui își corespund atât de fidel, încât de cele mai multe ori vocea naratorului se diluează în cea a însuși autorului în carne și oase. Și fiindcă odată cu izolarea de lume, a început să se piardă atât de intens într-o literatură a sinelui, încât s-a înstrăinat de soție și copii și a devenit, treptat, un membru adoptiv al familiei ficționale Glass. Acest individualism capătă conotații firești dacă este pus în relație cu budismul Zen și practicile isihaste creștine de care a fost puternic influențat și care devin o temă recurentă a povestirilor. Nu întâmplător, multe dintre personajele sale sunt purtători de cuvânt ce propovăduiesc experiențele sale mistice, meșteșugite foarte bine, bineînțeles, într-un discurs ficțional.
2. Asemenea marilor inițiați, el își construiește propriile parabole. Seymour Glass ilustrează cel mai bine filozofia scrierilor sale: a vedea mai mult (See more) este a vorbi mai puțin. Cel mai în vârstă dintre copiii familiei Glass este sfâșiat de două lumi ce se bat cap în cap. El știe că în ciuda – sau mai ales datorită – neobișnuitei intensități cu care percepe experiența umană, trebuie să își îndeplinească și îndatoririle vieții cotidiene. În Seymour: o prezentare, el încearcă să capete trup, să se diferențieze corporal și fiziologic din materia cenușie și din corpul autorului pentru care „Seymour era ceea ce în terminologia uzuală, plicticoasă, se numește un om de o urâțenie atrăgătoare”.
3. Ceea ce cred că îl diferențiază de majoritatea celorlalți scriitori e faptul că în locul filozofiei de cabinet Salinger practică literatura de sertar, o literatură scrisă doar pentru sine. Există în opera sa o atitudine epicureică a practicianului și o atitudine de isihast a înțeleptului. În acest interval se consumă o mare parte din energiile sale. Dragostea și abjecția, cele două trăsături fundamentale ale omului etern, sunt puse în relație cu o logică și cu un sarcasm demne de Cioran. Salinger cioranizează avant la lettre mitologia americanului de rând și o trece pe sub furcile caudine. O încercare de eliberare a omului modern de himerele societății americane.
Cam asta ar fi, foarte pe scurt. Numai că, între noi fie vorba, aș fi preferat să rămân la versiunea dactilografiată, la tălmăcirea universului salingerian în liniștea colibei mele, izolat și fericit ca un șoarece de bibliotecă, nu în fața unui public față de care am uriașa îndatorire de a nu-l lăsa să adoarmă. De a nu-l pierde. Pentru că tot de un performance e vorba și aici, de arta captării atenției, ea însăși principala sursă de venit a bunicilor și străbunicilor autorului în cauză.
— Unde rămăsesem? încerc să-mi reiau șirul gândurilor, în timp ce o sorb din priviri pe nou-venită și îi zâmbesc inconștient și necontrolat ca un copil tâmp (într-adevăr, prezența ei avea asupra mea un efect hipnotic).
— La dimensiunea intradiegetică și extradiegetică a unei familii scindate care parcurge, de-a lungul anilor, experiențele construirii identitare, într-un context potrivnic ascensiunii sociale, mă anunță conștiincios Natașa.
— Mai pe românește, vrea să spună că am rămas la bunicul Simon, punctează ironic Veliar.
Toată sala izbucnește în râs. Doar nou-venita tresare ușor la auzul acestui nume.
— Așadar, îmi dreg vocea și tușesc de două ori, prin Zozo și bunicul lui Holden (a. k. a. Simon), înțelegem de ce Jerome David alege amestecul de origini evreiești și irlandeze atunci când începe să scrie saga familiei Glass. Tradiția implicării acestei familii numeroase în teatrul radiofonic nu vine de nicăieri. Predecesorii lor, atât cei irlandezi, cât și cei evrei, au fost maeștrii în arta vodevilului, prin reprezentațiile pe care le dădeau în spectacolele de stradă și prin varieteurile de circ. Fără îndoială, talentul actoricesc de care dau dovadă, fără excepție, frații și surorile Glass sunt rezultatul fundalului lor etnic. De asemenea, predilecția lui Seymour pentru diversele forme de misticism și ezoterism, de la practica meditației transcendentale, la vorbitul în parabole și la scrierea de haiku-uri, își trage seva din sângele lui semitic. Jerome David a dezvoltat o afinitate pentru aceste grupuri etnice nu numai datorită propriilor rădăcini, ci mai degrabă fiindcă evreii și irlandezii sunt văzuți ca principali deținători ai poeziei autentice și profeției din tradiția iudeo-creștină. Găsiți acest subiect dezbătut pe larg în eseul Seymour: A Clarification,de Gordon E. Sleuthaug, în antologia lui Harold Bloom, J. D. Salinger´s Short Stories.
Am luat un marker și am scris citeț detaliile pe tabla magnetică. Apoi am continuat:
— Originile evreiești se diluează puțin atunci când Solomon se căsătorește cu Marie Jillich, o americancă din Iowa. Mai întâi Doris, apoi la șase ani distanță Jerome David (alintat Sonny), întregesc arborele genealogic al familiei Salinger. Nașterea lui Jerome este una simbolică pentru Marie, ea alegând atunci să îmbrățișeze iudaismul și să schimbe numele în Miriam, după sora lui Moise. La fel, personajele lui Salinger provin din fundaluri asemănătoare, familiile Glass și Tannenbaum, de mai târziu, sunt recunoscute pentru moștenirea lor jumătate creștină, jumătate evreiască. Tatăl lui Holden Caulfield a fost și el cândva catolic, dar – citez – s-a lăsat.
Am scos cu grijă din geantă cărțile pe care le-am dus la curs, cu un gest mai mult instinctiv, mașinal. Le pusesem cu mine fără să mă gândesc că voi avea nevoie de ele din prima zi de predat. Îmi aduceau mai degrabă un fel de mângâiere să le știu că sunt acolo, aproape. Erau edițiile traduse în română, pe care le citisem prima dată, cu mulți ani în urmă. Patru volume cu paginile îngălbenite de la prea mult răsfoit, unele dintre ele desprinse și lipite la loc, cu mici sublinieri cu creionul. Am luat una și am deschis-o chiar la prima pagină.
