Volum eclectic de proze scurte, Împărăția cerului și a eclerului deschide portalul lumii haotice din România anilor ’90. Poveștile, toate la persoana întâi, sărbătoresc bucăți de copilărie, în vreme ce le cercetează critic pe altele. Până unde mergi pentru un abțibild cu fotbaliști? Oare de ce profele de franceză sunt întotdeauna minunate? Cum faci rost de cearcăne la vârsta de 13 ani? Și, mai ales, nu s-or plictisi bunicile în rai? Umorul, duioșia și cadența în care sunt redate cele zece proze promit o călătorie unică.
Fragment
Comuniştii îi luaseră tot, iar după ’90, când ar fi trebuit să‑şi recapete averea, copiii i‑au rămas handicapaţi, după un accident de maşină. A renunţat la orice proces şi s‑a retras într‑un apartament nemobilat, deasupra noastră, unde îi îngrijea pe pilot automat. Se înţelegeau bine doamnele, până într‑o zi, când doamna Sara i‑a pus o întrebare fix aşa cum le punea Mamaie de obicei:
— Deci matale ai două fete, dar stai la noră‑ta?
De‑atunci, Mamaie a schimbat băncuţa, stătea pe aia roz, de la scara alăturată, care nu era la fel de comodă şi avea neajunsul de a fi cam mare, deci oricine se putea aşeza lângă ea. Dar în seara cu pricina, la întrebarea doamnei Sara, ţin minte că a rămas dreaptă, nu s‑a panicat şi nici nu s‑a bâlbâit. A răspuns că da, aşa este, dar o face pentru noi, are grijă de băiatul ei, că, dacă n‑are ea, cin’ să aibă, are grijă de toată familia de fapt, că ăia micii mănâncă şi ei sănătos, săracii, acuma.
…primeşte‑o în braţele Tale cele de iubire şi de milostivire şi iartă‑i ei toate greşelile văzute şi nevăzute şi fă‑o pe roaba Ta…
— Cum o chema?
— Niculina.
…Niculina, vrednică de Împărăţia Ta cerească şi dă‑i ei să se odihnească întru Împărăţia Ta cu toţi sfinţii cei buni, căci Tu eşti viaţa şi moartea şi învierea cea de pe urma urmelor. Amin.
Un „Amin“ anemic, care ar fi făcut‑o pe Mamaie să pufnească a lehamite. Când Mamaie spunea AMI N la finalul unei rugăciuni, ştiai că interacţiunea cu Cel de Sus era gata pe ziua aia. Ştiam că, şi dacă s‑ar fi ivit A Doua Venire, să nu contăm pe ea până nu termină borşul ăla de fasole.
Popa isprăveşte slujba şi îşi trage mucii puternic. Îi înghite, iar oamenii continuă să plângă. Ultimul rămas‑bun. Vreo cincizeci de inşi se perindă prin dreptul sicriului cumpărat de la Nea Silică. „Ne‑a făcut o reducere de cinci la sută“, am auzit‑o pe mătuşă‑mea mârâind cu o seară înainte. „Cinci la sută pentru soră‑sa care l‑a şters la cur pân’ la cinci ani, futu‑l în gură de adventist.“ Nea Silică, cu lacrimi curgându‑i din ochiul bun, cel care nu era de sticlă, mă îmbrăţişează puternic, cautând sprijin în singurul trup din care nu cad bocete. Are acelaşi miros de pere şi praf ca atunci când eram mici‑mici, când mătura de zor curtea la Berca, iar câinele Golan îl lătra de dimineaţa şi până seara.
— Dumnezeu s‑o ierte, piciule.
— Dumnezeu s‑o ierte, Nea Silică.
— A avut o viaţă grea.
— Da, îi răspund ieşind din îmbrăţişarea lipicioasă.
Mamaie s‑a împărţit toată viaţa între ţară şi oraş. Între casă şi apartament. La Berca făcea cu schimbul cu surorile ei, ca să aibă grijă de curte şi de fratele lor cel mai mic, Tătuţu’ Voicu. Se născuse încet la minte şi la pas. Şi tot încet a şi murit, până când surorile au ajuns să‑şi scoată ochii una alteia. După ce şi‑a dat ultima suflare, în magazia plină de pere şi ţuică, ani de zile ele nu şi‑au vorbit. Se adunaseră prea multe. Dar tot o misiune comună le‑a readus laolaltă. Femeile din familia noastră mereu au ţinut la supărare, erau ofticate de cursă lungă, dar au trecut peste toate când a venit vorba să se apere una pe alta. Când celălalt frate, Nea Silică, le‑a înştiinţat că le dă în judecată, cele patru surori s‑au întâlnit a doua zi la o cafea şi au dat uitării toate ciondănelile şi răutăţile cu care se răniseră ani de zile. Toate preferau cafeaua slabă, cu doar un pic de miere, ca să poată bea multe. Soţii lor dormiseră toată viaţa cu carafa de vin rece şi slab la capul patului, uneori treceau săptămâni fără să pună gura pe apă. Aşa erau Mamaie şi surorile ei, dar cu cafeaua. Nea Silică îşi cumpărase un Wartburg roşu pe care‑l parcase în curtea casei de la Berca – acolo avea şi el dreptul la o parte din moşie. Dar nu avea carnet, se zvonea că tot pica testul psihologic. „El n‑are carnet, dar vrea să plece să vadă lumea. Ce lume să vezi, Sile, când tu n‑ajungi pân’ la Vulcani fără să dai de‑un stâlp?“ Aşa‑l umilea Mamaie de faţă cu toată familia, când mai venea să‑şi spele maşina. Era singura care avea curajul, ea nu credea în faza cu testul psihologic, era convinsă că e doar puturos, fricos şi prost. Toate la un loc. Când eram mic, mergeam cu ea la toate înmormântările. Femeile aruncau în urmă monede, iar eu le culegeam de pe jos. Eram fericit când se murea la Berca. La ţară, popa o respecta pe Mamaie, chiar dacă era singura care nu dona în cutia milei. „Las’ că mă iubeşte Dumnezeu şi fără bani daţi aiurea“, zicea. La oraş, era fix invers. Parcă îmbătrânea subit şi îi era frică de moarte, aşa că lăsa bani, avea încredere în preotul nostru, dar nu era apreciată pentru asta. Frate‑miu nu venea niciodată la înmormântările din sat, deşi era rost de bani şi lume bisericoasă, cum îi plăcea lui. Îi era frică, moartea îl înspăimânta, în vreme ce mie îmi făcuse Mamaie cunoştinţă cu ea şi eram în relaţii destul de bune. Ştiam ce înseamnă o înmormântare frumoasă, ce lipsuri are una urâtă şi cât de important este rolul femeilor care ştiu să plângă aşa cum trebuie. Mamaie nu plângea, n‑avea vocaţie de bocitoare, dar îşi lua energia din felul în care cei rămaşi în urmă alegeau să‑şi ducă suferinţa. Îi asculta, punea întrebări grele, urmărea erupţiile lor de durere. Ar fi fost un antropolog bun.
Ajung ultimul în dreptul sicriului, să‑mi iau la revedere. Scot din buzunar o foaie mică, pe care scrisesem cândva, după dictarea ei, reţeta eclerurilor, ca să i‑o dau maică‑mii. Nu ştiu dacă chiar e reţeta ei fantastică, dar aleg să cred că e. O pun în sicriu şi îi şoptesc: „Nu i‑am mai dat‑o, Mamaie, pe cuvânt. Lasă să ştii doar tu cum se fac“. Îi ating degetele aspre, care nu sunt deloc reci. O privesc. Mie sau ei ne tremură pleoapele, mie sau ei ne transpiră palmele. Lângă noi, popa degustă din ţuica adusă de Nea Silică, care zice că, dacă ajungem cu zece litri la masa de pomenire, ăia de la restaurant sigur ne fură din ea. Popa îi dă dreptate, îşi scarpină barba cu degetul înghiulat, iar raţionamentul unchiului Silică prinde printre rudele şi prietenii îndureraţi, aşa că acum se bea din ţuică pe treptele bisericii.
