În 2002, când studiam engleză și maghiară la Universitatea din București, s-a acordat Premiul Nobel pentru Literatură lui Imre Kertész. Îmi amintesc cu plăcere de acei ani în care țările din Europa de Est păreau că se redescoperă prin educație și literatură. Generația mea s-a dezvoltat în această atmosferă de înflorire culturală a țărilor din blocul estic, în ciuda greutăților resimțite de schimbările nu doar de regim, ci și de sistem economic, social și politic.
În ultimele decenii, traducerea literară a avut, în spațiul răsăritean al Europei, o istorie aparte, marcată de tensiunea dintre nevoia de deschidere culturală și constrângerile impuse de regimurile politice. Ea nu s-a redus niciodată la un simplu exercițiu de transpunere lingvistică, ci a funcționat ca un mediator între lumi, un instrument de supraviețuire culturală și, uneori, o formă discretă de rezistență.
În perioada comunistă, traducerile au reprezentat una dintre cele mai importante căi de acces la literatura universală. În lipsa unei piețe editoriale libere și în prezența cenzurii, ele au devenit ferestre rare către Occident, aducând în fața cititorilor est-europeni scriitori canonici sau marginali, dar întotdeauna selectați prin filtrul ideologic. Astfel, canonul literar internațional circula fragmentar: unii autori erau supradimensionați, alții rămâneau inaccesibili. Traducerea era, deci, nu doar un act estetic, ci și un instrument de putere.
Această situație a generat un fenomen aparte: prestigiul traducătorului. În multe țări din regiune, traducătorii au fost figuri centrale ale vieții culturale, adesea ei înșiși scriitori sau critici de anvergură. În condițiile în care literatura autohtonă era cenzurată, traducerea devenea spațiul unde se putea experimenta un alt tip de discurs, fie prin subtilități stilistice, fie prin alegerea textelor. Astfel, traducerea nu mai era un gest secundar, ci un act de creație și, implicit, de rezistență.
După ce a căzut Zidul Berlinului în 1989, rolul traducerilor s-a schimbat radical. Ele au început să repare golurile produse de decenii de cenzură, aducând în atenția publicului scriitori interziși sau marginalizați. În același timp, deschiderea pieței editoriale a generat o avalanșă de traduceri, sincronizând rapid Estul cu Occidentul. Dar această abundență a creat și o problemă: literatura autohtonă a fost uneori eclipsată de importurile masive, generând o dependență de canonul occidental.
Un element esențial al traducerilor în estul Europei este și multiculturalitatea accentuată. În regiuni unde limbile și identitățile se întretaie – română și maghiară, cehă și slovacă, polonă și germană – traducerea nu a avut doar funcția de a transpune opere universale în alte limbi, ci și de a media între comunități și alfabete aflate în același spațiu geografic. În acest sens, traducerea a devenit un act de negociere identitară, un mod de a construi punți între minorități și majorități, între centre și periferii.
Astăzi, traducerile literare din estul Europei reflectă o dublă dinamică: pe de o parte, ele continuă să funcționeze ca vehicule de sincronizare cu literatura globală, aducând rapid în atenția publicului noutăți editoriale internaționale; pe de altă parte, ele reprezintă o rețea culturală mai complexă, în care accentul cade pe circulația bidirecțională a textelor. Traducătorii din regiune nu mai sunt doar mediatori pasivi, ci participanți activi la canonizarea literară, iar editurile caută atât să importe literatură occidentală sau din alte zone, cât și să promoveze autori locali în traduceri către alte limbi. Fenomenul digitalizării și al noilor piețe editoriale online a diversificat canalele de circulație, în timp ce programele culturale europene stimulează vizibilitatea traducătorilor. Dacă în trecut traducerea era o formă de rezistență, în prezent ea devine o formă de participare activă la dialogul cultural global.
În concluzie, traducerea literară în regiunea estică a continentului european nu poate fi redusă la dimensiunea tehnică a transferului lingvistic. Ea a fost – și continuă să fie – o strategie de supraviețuire culturală, un mod de a rezista cenzurii și marginalizării, de a accesa modernitatea și de a negocia și promova identități. Într-un spațiu istoric tensionat, unde circulația ideilor a fost adesea limitată, traducerea s-a dovedit a fi nu doar o artă, ci și un gest politic și existențial.
Comentarii la traduceri de:
Cristina Godun, Judit E. Ferencz, Octavia Nedelcu, Antoaneta Olteanu
Cristina Godun, traducătoare din limba polonă
Rătăcitorii de Olga Tokarczuk (Polirom) este un amestec de subgenuri de proză, ficțională sau neficțională: proză scurtă, memorialistică, eseu cultural, microficțiune, eseu de călătorie sau reportaj literar. Ceea ce au în comun este mișcarea personajelor dintr-un loc în altul, dintr-o țară în alta, dintr-o cultură în alta.
De exemplu, într-una dintre povestiri, Kunicki, un turist polonez pe insula Vis, este aruncat într-o situație existențială limită. Dispariția soției și a copilului în crângul de măslini devine un moment declanșator al unei crize interioare, suspendând firescul vacanței și expunând vulnerabilitatea protagonistului, prins între siguranța domestică și angoasa incertitudinii. Disperarea se insinuează treptat, filtrată prin gesturi banale: își potolește setea cu apă dintr-o sticlă de plastic. Ulterior, referințele culinare marchează traseul unui parcurs psihologic prin care se explorează precaritatea relațiilor familiale și fragilitatea percepției asupra realului.
Alegerea unui apartament cu vedere la mare și bucătărie proprie, drumurile lungi printre vii și măslini, solidaritatea spontană a localnicilor, toate compun un cadru în care hrana și băutura capătă valoare vitală. În ziua în care femeia dispare cu copilul, bărbatul străbate kilometri întregi, încercând să-i găsească. Întors la pensiune, proprietarul și alți bărbați stau la un pahar de pelinkovac cu gheață. După ce le povestește ce a pățit, bărbații uită complet de băutură și i se alătură. Deși despre femeie nu se precizează mai nimic, unele aluzii sugerează piste în maniera romanelor cu detectivi: strugurii din vița-de-vie prin care umblă bărbații sunt „o multitudine de sfârcuri perverse”. După ce apar polițiștii, căutările continuă. Ajung într-o zonă cu vilegiaturiști cărora le place fără apă curentă și electricitate și gătesc în bucătării de piatră sau cu butelii de voiaj, pescuind peștii direct din mare.
A doua zi, când beau cafea tare la micul dejun, tensiunea crește și Kunicki anunță acasă că își prelungește concediul cu trei zile. Ca să-i mai alunge tulburarea, proprietarul Branko îl invită la un prânz, la niște amici de-ai lui, și îl plimbă cu un cuter în jurul insulei. Într-o seară, polonezul este absorbit de veselia și vitalitatea cu care un grup de bărbați localnici se cinstesc împreună cu vin. Ar vrea să li se alăture, dar nu are curaj, fiindcă își dă seama că vine din altă cultură, unde bărbații sunt mai timizi în relație cu alți bărbați. Întors în cameră seara, explorează conținutul bagajelor, inclusiv geanta soției, în care, pe lângă diverse obiecte, observă firimituri și staniol de la guma de mestecat. Bea apă, bea rachiu și fotografiază mărunțișurile din bagaje. În ziua următoare, se întoarce la locul unde a văzut-o ultima oară, mâncând pe drum senvișurile pregătite de ea cu câteva ore înainte de dispariție. În orașul Vis, trece și pe la debarcaderul principal, unde vânzătorul de bilete își dă seama că el e bărbatul care nu-și mai găsește soția. Acesta îi aduce de mâncare și o cafea, la fel, ca să îi dea speranță, să îl aline. Într-un final, când nu mai e nimic de făcut, „la poliție îl servesc cu bere rece, ca și cum ar fi dorit să ascundă sub spuma albă propria neputință”.
Pe măsură ce Kunicki acceptă pierderea, textul se transformă într-o apologie a relațiilor interumane între turiști și localnici. Referințele culinare ancorează povestirea nu doar în spațiul mediteranean, ci și în eposul cultural al Europei sudice, unde ospitalitatea și ritualul mesei funcționează ca moduri de a ține în frâu neputința și suferința.
Judit E. Ferencz, traducătoare din limba maghiară
Romanul Casa călăului de Andrea Tompa (Institutul Cultural Român) reconstituie ultimele decenii ale regimului comunist din România prin vocea unei adolescente care povestește la persoana întâi stilul de viață din epocă. Lipsa alimentelor de pe piață este una dintre problemele cu care se confruntă familia maghiară despre care este vorba în roman. Magazinele goale sunt o imagine recurentă, ceea ce reflectă sărăcia și deznădejdea. Combinate cu figura omniprezentă a lui Ceaușescu, aceste aspecte alcătuiesc un fundal de luptă continuă pentru supraviețuire. Accesul la hrană devine sinonim cu lupta de păstrare a umanității într-un regim cu structuri socio-economice învechite. Nu este deloc o întâmplare că mai multe capitole din carte au titluri cu rezonanță culinară, semnalând legătura dintre mâncare și mecanismele de putere.
De pildă, în capitolul „Gura”, protagonista participă, alături de alți elevi, la una dintre acele defilări de anvergură de inspirație nord-coreeană, organizate pe stadioane, unde oamenii poartă haine de anumite culori pentru ca împreună să formeze, de exemplu, portretul președintelui, steagul țării sau literele unui slogan de propagandă. Fata și alți copii poartă salopetă de culoare roșu aprins, formând împreună gura dictatorului, ale cărui buze par ca de vampir. Pentru a ilustra penuria, se sugerează că imaginea dictatorului se hrănește din viețile copiilor aduși cu forța, în gerul lui ianuarie, pentru a-i celebra ziua și a satisface capriciile unui lider megaloman.
În alt capitol, intitulat „Treizeci de ouă”, se relatează cum făceau clujenii rost de ouă, călătorind cu trenul până la Târgu Mureș și înapoi, oraș descris ca un mic paradis gastronomic. Aventura cu trenul devine o epopee domestică și se transformă într-un tour de force în clipa în care vânzătoarea de la magazinul alimentar o informează pe adolescentă că nu îi poate lăsa și cartoanele și că trebuie să învelească fiecare ou cu o bucată de ziar și să le pună în două sacoșe mici.
Capitolul „Carnea-i carne” abordează fabulațiile privind calitatea și conținutul produselor din carne, cum ar fi salamul din carne de măgar sau—de ce nu?—din picioare de broască, din carne de câine sau de pisică și chiar de șobolan ori, cu o aluzie la eseul satiric „A Modest Poposal” de Jonathan Swift, carne de bebeluș. Prin figura dictatorului, care pare tinerească tocmai pentru că se hrănește cu sânge tânăr, se arată îmbătrânirea aparatului de conducere și degradarea morală a regimului ceaușist, devenit un veritabil homo homini canes.
În capitolul dedicat roșiilor, grădinăritul urban apare ca soluție individuală de supraviețuire și ca recuperare a forței regenerative a pământului, dincolo de eșecul distribuției centralizate. Unul dintre personaje cumpără un petic de grădină în oraș, special ca să aibă legume și fructe proaspete, fără să mai depindă de sistemul de stat, incapabil să asigure hrană sănătoasă pentru toate categoriile sociale.
Octavia Nedelcu, traducătoare din limba sârbo-croată
În Prinde iepurele de Lana Bastašić (Black Button Books), Balcanii se configurează ca un teritoriu al instabilității, unde „literele se topesc ca zahărul pe limbă” și unde „nuanța grea de verde, ca niște ardei uitați, uscați și zbârciți, nu mai poate hrăni pe nimeni”. Romanul, structurat ca un road novel, urmărește călătoria a două prietene, Sara și Lajla de la Mostar la Viena, un traseu care funcționează simultan ca parcurs geografic și ca imersiune în straturile memoriei comune. Miza imediată a drumului este întâlnirea cu Armin, fratele Lajlei, dar suspansul legat de revederea lui rămâne secundar față de explorarea traumei și a prieteniei.
Identitățile celor două protagoniste — una creștină, cealaltă musulmană — reflectă o topografie a alterității care în copilărie rămâne difuză, dar care, după război, devine un reper dureros. Prietenia lor este supusă presiunii diviziunilor etnice, dar și a realităților sociale. Gesturile cotidiene — otrăvirea câinilor din cartier, lipsa hranei, vânzarea farfuriilor din casă, proliferarea crucilor „ca ciupercile după ploaie” — trimit direct la genocidul bosniacilor musulmani. Interiorul domestic, mai precis bucătăria familiei Sarei, devine un spațiu al violenței și al disoluției, dar Bastašić refuză să reducă romanul la paradigma conflictului interetnic: tensiunile multiple îi permit să radiografieze intimitatea sfâșiată de războiul din 1992-1995. Un exemplu sugestiv este când, în timpul intonării imnului Gaudeamus, Lejla substituie latinescul „sumus” cu arăbescul „humus”, semnalând diferențe culturale radicale.
Divergențele de statut social adâncesc falia dintre fete: Sara, traducătoare în Dublin, întruchipează mobilitatea și integrarea în Occidentul anglofon, în timp ce Lejla, chelneriță într-un restaurant din Mostar, întruchipează stagnarea, marginalizarea și nevoia de a înțelege traumele.
Referințele gastronomice funcționează ca dispozitive hermeneutice. În copilărie, când mama Sarei pregătește o plăcintă cu spanac pentru ca fiinca ei să i-o ducă Lajlei, Sara o aruncă în șanțul de lângă moschee, unde pisicile înfometate se năpustesc asupra ei, scenă care exprimă spaima și imposibilitatea de a comunica în plin conflict interetnic. În drumul spre Viena, plăcinta cu brânză oferită de o gazdă locală creează cadrul pentru a pune în scenă aspecte comice legate de limbă și apartenență culturală. Obiectele comestibile devin purtătoare de memorie: guma de mestecat albastră joacă rolul unei madlene proustiene, evocând copilăria, dar, lipită pe artefacte muzeale, se transformă într-un gest de revoltă împotriva istoriei și a destinului.
Viena ca punct terminus ni se prezintă ostilă, comparabilă cu figura celor care otrăveau câinii în adolescența fetelor. Și totuși, într-un registru ambivalent, ospitalitatea capătă chipul chelneriței de la restaurantul hotelului, unde cele două prietene coboară prea târziu. Aceasta le întâmpină totuși cu brațele deschise deși bucătăria era închisă: „Dacă nu mi-ați fi fost compatrioate, nu v-aș fi servit.”
Antoaneta Olteanu, traducătoare din limba rusă
Rugăciune pentru Cernobîl de Svetlana Aleksievici (Editura Litera) este una dintre acele cărți care, la fiecare zece pagini, te face să te întrebi care mai este rostul vieții atunci când inamicul numărul unu este atomul însuși, adică materia din care suntem alcătuiți cu toții, țesătura din care se naște tot ceea ce ne înconjoară. Nu întâmplător volumul începe și se încheie cu câte un love story povestit de o tânără femeie, ambele consumate sub semnul unei radioactivități ucigătoare. Acest cadru, menit să învăluie celelalte zeci de mărturii, nu este ales la întâmplare, ci face parte din demersul artistic.
Prima istorisire ne aruncă în intimitatea unui cuplu de proaspăt căsătoriți. El, pompier, printre primii trimiși să stingă focul uriaș; ea, Liudmila, soția însărcinată, care îl veghează la spital, transformându-se în martor și victimă deopotrivă. Prima mențiune a hranei apare în momentul în care tânăra, cofetăreasă de meserie, gătește pentru cei bolnavi, până când medicii îi spun că stomacurile lor nu mai pot primi mâncare. Cum să mai trăiești fără hrană, fără apă? Deși bărbatul ei se degradează pe zi ce trece, devenind un „obiect radioactiv”, ea rămâne lângă el până la ultima suflare.
În oglindă, la finalul cărții, se desfășoară povestea bibliotecarei Valentina, soția unui soldat trimis la evacuarea satelor din jurul dezastrului. „El a plecat la Cernobîl de ziua mea. Musafirii încă mai erau la masă”, își amintește ea. La întoarcere, îl întreabă cum a fost și, mai ales, cu ce erau hrăniți: soldații primeau alimente modeste, pe când șefii se ospătau cu produse alese. După ce i se extirpă glanda tiroidă, bărbatul e trimis acasă, unde Valentina îl hrănește cu o seringă specială, până când acesta își pierde simțurile rând pe rând – gustul, mirosul, glasul. Îndură împreună și comunică prin scris, ascunzându-și drama de rude și prieteni. Iar când trupul lui neînsuflețit e preluat pentru a fi dus la morgă, infirmierii cer votcă, înfricoșați de ceea ce văd.
Și totuși, dincolo de suferință, ambele femei își amintesc fericirea și iubirea trăite alături de soții lor. Prin vocea lor, Aleksievici ne transmite mesajul subtil că iubirea poate învinge moartea cu ajutorul literaturii. Cartea devine astfel o „perestroikă a sentimentelor”. După o astfel de lectură, lumea se vede cu alți ochi, pentru că arată la modul extrem unde pot duce credința oarbă (în tehnologie), somnul rațiunii (în rândul oamenilor obișnuiți), lipsa de prevedere și de umanitate (în rândul liderilor). Nu este doar despre o catastrofă nucleară care se spune că a „contribuit” la destrămarea unui imperiu, ci și despre viitorul omenirii din toate punctele de vedere. Te întrebi la sfârșit: dacă atunci a fost așa, ce pot face eu acum să nu se repete?
Citiți PRIMA, A DOUA, A TREIA, A PATRA și A CINCEA parte a seriei ARTLIT „Poftiți la masă”.
Fotografie reprezentativă de la Feyza Daştan, Pexels.com.
