Poeme

[Epoca monologului autoadresat amenințător a stagnat:]

Am fost două femei în rochii subțiri
pe strada unui oraș care le-a educat
să vrea mai mult și mai mult, 
ca nu cumva să dispară.

Forțăm nota, menținem resortul tensionat, zicem,

dă-ne, Doamne, timp
pentru schizoidia zilelor de vară,

dar, un an mai târziu, nu rămâne
piatră pe piatră în metropola asediată,

nu ne mai dorim niciuna nimic. 

Dacă ai fi tu generalul armatei agresoare
și ai vedea toate elementele vieților noastre
înșirate de-a lungul marelui zid, ai trage 

sau doar te-ai ușura?

Din senzația asta de nepotrivire mecanică, 
de realizare deficitară a simetriei inverse care, 
de bine de rău, funcționa,
se nasc și poezia, 
și dezamăgirea – siameze, șold lângă șold.

Țipătul unei hiene într-o noapte temperat-continentală.
Acel 
unic caz la un milion.


[Despre fidelitate]

Pentru vorbele grele
pe care ni le spune despre
diminuare, 

atenuare și hiero-VIP-ul fragilitate,

ne place imaginea iubirii neoficializate, râvnim 
statutul ei liminal,
umbrele care cad

pe mândria familiei.

Loialitatea e o fereastră pe care o deschizi de multe ori
până decizi să te arunci de acolo. ne place ideea 

că pe doi oameni îi leagă
ipostaze și cărți, dar le
disprețuim jocul,

poezia limbajului, 

hotelul din Salonic, abandonat între timp,
toate dățile când au rămas ultimii oameni treji
într-o clădire malefică.

Privirea ta, ca o flacără blândă, se stinge din cauze naturale, mângâie 
situl unui incendiu, dar nu-l provoacă. el n-a spus: Vino.

I-a spus: Crede-mă. Sau i-a spus: Iartă-i.

(Adică iartă-mă. 
Ce pot eu să fac?)

Ne place ideea că nu l-a iertat. L-a iubit
și mai mult a doua oară,
și-n toți anii care au urmat, chiar și după
ce corpurile au cedat încrederii noduroase,

iar Punii mușchi
au convins unele oase

să se potolească.

Fidelitatea e o fereastră orientată spre 
distanța nefirească, zadarnic atenuată dintre

copiii unui bărbat
și copiii unei femei.

Golul șters de la întretăierea diagramei lor
Venn.

Neșansa că degeaba hrănesc rădăcini îndărătnice,
bârfe și viermi, cum oamenii postbelici aveau

un sertar pentru datorie,

și ceva mai mic, ca o crăpătură
făcută cu unghia în zid,
pentru pasiunea

tenace. 

Ne place

ideea că nu venim
din familii respectabile/

din rochii peste genunchi și căptușelile destrămate și
portjartierele însemnate de urma unor dinți

de mult înlocuiți.

Suntem prudenți și ne-am zidit
ferestrele

ca să nu ne fie sparte,
igienici și discreți în lașitate.

Să gândești rațional 
înseamnă să te gândești
la

mândrie, nu la sinceritate.


[Exerciții de scriere pentru intermediari și avansați]

Nu pot să aud Ultima Bătaie a Inimii Tatălui Meu,
cum nici el n-a putut s-o audă pe Prima a Mea.

Oamenii abia se-adună os cu os
în punga de unică folosință
de-i spun corp – plouă 

și ploaia e 

o activitate frontală.

Pot să văd monitorul laptopului, cele zece tab-uri,
o cană aproape goală, 
boxele, 
un pachet de Tarot și-un pachet de cafea

și mă liniștesc
pentru că am numărat deja tot

ce se poate vedea

din viața mea mică. Dar când le deschid,
nu văd viitorul cu luxul și energia. Nu aterizez nicăieri.
Nici în Berlin, nici în Viena. 

Tu te-ai mutat în Asiria, nu pot vedea 

ce s-a ales
de tine.

Încă cer cel mai scump lucru din meniu
și din lume:
retrospectiva vieților noastre comune, realismul,
realitatea, și să aud mai bine

cum au curs ele într-un pahar așezat
sub robinetul stricat
dintr-o chirie

romantică. Posibilitatea relaționării dincolo de prietenie,

Regina albă înconjurată de ofense subtile, 

comentarii politice alternând fotografii cu pisici.

Pot să-mi aud inima, universul ei birocratic.

Nu pot să aud ce spun alții despre mine când lipsesc.
Când suntem ultimii
și plecăm. 

„Dacă lumea nu poate să-ți priceapă cuvintele,
să vadă măcar frumusețea lor.” 

Apoi mă gândesc la cinism – această
sarcină electrică
avortată. Mă gândesc la „crini în mai, 
stânjenei și caprifoi, 

hortensii și tuberoze
în iulie”.

Pot să văd motivul pentru care unii te-ntreabă 
când au început să-ți crească sânii, interludiul mirat:

„Stai, nu pleca, te-ai supărat?”

Cuțitul în spate: eu niciodată nu l-am confundat
cu Tandrețea. Nu eu ți-am astupat gura

cu Fructul Tentant!

Înțeleg conceptul de sinceritate, gustul lui dulce, intelectual,
izul fructat din vinul ordinar
adus de acasă. 

Nu te-nțeleg.


[O înțelegere limitată]

Și 
mă mărit, dar

ca 
unul dintre personajele feminine 
sacrificate de conștiința mai mult îmbuibată
decât înaltă
a autorilor români, nu dansez

la nunta mea.

Am o inimă subfinanțată, de mult 
știu asta. 

Dar de ce e ea prima pe lista instituțiilor care vor
dispărea
în următorii zece ani și de ce
strig NU

pe hârtia cerată pe care au tipărit această petiție? 

Am și o înțelegere limitată despre frumusețe, 
cu asta trebuie să încep, 
cu subiectul care ne ispitește scrierea de Tratate. 

Crudă, aș zice, exclusivistă din păcate, 

ca unele alegeri dictate
de o variantă demodată a bunului-simț: 

cum ar fi să alegi întotdeauna
animale de rasă, ca să le poți găsi din timp 

defectele, cunoscându-i îndeaproape

și pe părinți, 

să procedezi la fel și în privința iubirii, lăsând doar o margine 
recomandată subtil, ca atunci când se fac haine
la comandă.

Grija pentru banii altora trebuie repede prelevată – 
e osul de la care ne putem reconstrui, 

taxonomie, orgasm – ideea e să-ți minți 
posteritatea cu exponate. 

Eu înțeleg frumusețea 
în măsura în care poate curatoria o formă de 
continuitate. 

Întemeiată pe întrebări,
măsurători topografice & erori. 

După o mie de ani,

din epistolele cicălitoare adresate soldaților romani
campați peste iarnă
s-ar fi putut păstra o singură întrebare importantă:

„Acum că ești mai la sud
de tot ce ai cunoscut tu vreodată, 
nu ți se pare complicat
și absurd
să o iei de la capăt?”

din volumul Até (o educație),
în pregătire la Editura ART)

foto portret © Cristian Șuțu