Poeme

Freud

De atunci mă tot gândesc
la ce te uitai, căci nu la mine,
observă asta oricine își coboară
privirea pe trupul tău, precum jivina aia
maxilarul. Se zice că-i un tablou expresiv.
Deși nu ne-am spus nimic ore-n șir,
doar mâna îți zvâcnea la gură din când în când
să acopere, probabil, câte o tuse.
De ce un sân gol? Nu știu.
Ți l-am conceput abia ulterior.
N-am vrut, firește, ca voluptatea discretă
a pudorii să-mi pozeze.
De ce tocmai verde și galben, când livingul nostru
e alb ca pânza? Singurătatea celor două e pedeapsă –
a mea, știi, pentru invidie. De ce o astfel de gură,
nu pricep nicicum, și nici tonul închis
al părului nu l-am putut armoniza cu tenul niciodată.
Umbra e stângace și ea. Degeaba e ridicată-n slăvi
pentru felul cum se revarsă de pe umeri pe trup.
Perechea încheietură-sân e prea rotundă,
distrăgând atenția de pe chip.
Ochii ți-s mari. Ca tot ce-mi închipui despre tine.
Piciorul, i-ul răsturnat al unui țipăt.
În poale ții un ștreang.

 
Schiele

Aceeași culoare din nou.
C-o nuanță sau două mai gravă
decât pielea însăși, al cărei ton
degeaba îl caut de ani de zile.

Nimic mai îngrozitor decât ceva
survenit accidental, și ar fi păcat, știu,
să-l numesc îndurare, nu i s-ar cuveni
defel.

N-aș zice nici că-i prea întunecată,
căci pânza îmi luminează fața
încât nu pot vedea clar. Ca și cum lumina
pe care o reflectă i-ar fi oglindă, îmi redă
mereu uimirile diforme.

Cum aș putea trăi în pace printre atâtea corpuri?
Când pe niște globi oculari potrivesc retine străine,
când suprapunând mâini pot frânge visuri,
când e sufocantă însăși existența gâtului
și n-am nevoie nici de frânghie să atârn dincolo
de rama tabloului?

Mi-e de-ajuns o singură linie,
doar să-mi țină trează curiozitatea,
și, oricum, ce altceva m-ar putea interesa
decât ceea ce-mi seamănă.

Cel mai grăitor e trupul,
în caz că aș râvni la deosebiri.
O groapă prea strâmtă pentru victimă.

Mereu mi-am dorit un chip,
dar nu mi s-a dat niciodată
să mă recunosc în privirile altora.

Spectacolul dezintegrării mi-a rămas drept consolare –
umbrele crescânde ale ochilor,
deformarea vălurindă a umerilor,
capetele oaselor ghicindu-se pe sub piele –
și, drept lovitură violentă, trosnirea unei încheieturi,
pe care perfecțiunea îndărătnică a regulilor
nu-ți permite s-o schițezi.

Plimbându-mă, nu pot să nu admir în răstimpuri
cum, pe pajiștea capului, iarba crește din cepe.


 
Modigliani în fața oglinzii

Corpul mi-e sârmă ghimpată ruginită.
Nu sunt o frumusețe.
Nu știu ce să arăt.
Chiar și-n timp ce lucrez la schițe
mâna mă dezorientează, mă inhibă
când aș da formă unei siluete feminine.

Încheietura mea e groasă și strâmbă.
Degetele mâinii, aride ca pământul la secetă.
Câteodată groaza de sine mă face
să dau semne de viață de aici, întins în afara
peisajului schilod.

Sunt scrutat și nu iubit.
Tenul meu e întunecat ca o umbră,
ca un vis. Ochii rar captează
corpul feminin subțire, arcuit ca un pod –
cum se înalță chipul pistruiat, ocupând
o suprafață vastă pe pânza ivorie, goală.

Mai mereu șovăi.
Am oare dreptul să modific proporțiile corpului.
Mă preocupă mai mult gâtul, fața, umerii –
cred că tânjesc toate după forme noi,
ca în sfârșit să fie vizibile.

Îndărătul lor, peisajul e-ntotdeauna zid mut,
aproape indiferență. Subțire, mediu al unei culori pastelate,
unde sufletul părăsește ochiul,
miezul corpului feminin,
ca pe urmă să-l cuprindă din nou.

Membrele mă înfioară.
Mă înspăimântă cele cinci ramuri ale mâinii.
Rămâne astfel un ciot.
La umeri uneori înțepenește porțelanul
frivol, scăpat pe pânză, al trupului.

Pe Botticelli îl admir dintotdeauna.
Deși n-am nicio treabă cu el –
posibil să nici nu-l înțeleg.
Pentru mine, femeia din fața mea
e schelet, bulgăre uscat și mut.
Cămașă albă în vântul de după-amiază.


 
Van Gogh

Imagine îngrădită de cuvinte.
Ultimele bătăi ale unei inimi neiubite
zăvorâte în poligonul obscur-vigilent al peisajului.
Exces uitat pe bancă. În mână, chiștoc aprins.
Strălucind ca un ochi cumplit în privirea
unui nor.
Breșă, prin care vântul intră și iese.
Stea explodată pe care încă n-a văzut-o nimeni.
Înger îmbătrânit în existența sa trupească.
Păcat înnobilat în cadou.
Timp disproporțional, dorință nesăbuită
traversând milioanele de sinapse.
Noaptea și liniștea făcând pereche în așteptarea
luminii orbitoare. Zâmbet zbârcit.
Spaima sunetului sinusoidal de neoprit în urechea surdului.
Deopotrivă susținere și prăbușire ale unei construcții fără sfârșit. 


Traducere de Mihók Tamás