/

Spre ocean, birjar!

359 vizualizări
Citiți în 13 de minute
1

Într-o lume în care muzica a devenit mai degrabă însoțitor și mai puțin actorul principal, genurile de nișă supraviețuiesc din inerție și din pasiunea unor oameni care-și adaugă un job peste alt job deja existent. Pentru că a scrie prog, electro sau stoner înseamnă mai mult decât o pasiune de weekend. Într-o lume în care sunetele sunt judecate după prezența sau absența din trendurile de pe rețelele de stream, cronicile de concert și de album sunt din ce în ce mai rare. Dacă ne uităm la resursele în limba engleză, lucrurile arată destul de bine chiar și în 2023. Dacă facem o trecere în revistă pentru limba română, proiectele persistente, rubricile à la longue sunt o raritate.

Cronicari muzicali pe care îi recomand

Fără a avea pretenția exhaustivității, voi enumera câteva demersuri în acest sens, autorii respectivi fiind de asemenea o inspirație pentru felul în care proiectez lună de lună Discograficul în Revista Familia. Numele pe care le urmăresc, reprezentând surse importante pentru playlistul meu, sunt: Berti Barbera, în diverse publicații (abia aștept interviul cu Porcupine Tree de la ARTmania!), Marius Chivu, în Dilema Veche (multe texte care ating sferele jazzului), Corina Stângă-Grasu, în Revista Golan și pe site-ul prognotes.ro, Călin Chendea în Revista Arca, Marius Honceriu (prognotes.ro), Ion-Valentin Ceaușescu (letsrock.ro) sau Aron Biro (Dilema Veche și, deseori, pe propriul blog). O mențiune specială se duce spre Maximum Rock, un proiect fără de care nu am avea atâtea concerte de nișă, un risc financiar extrem de mare asumat de organizator.

E de menționat că lista mea nu-i cuprinde pe cronicarii care se ocupă de evenimentele de muzică clasică, aceea făcând obiectul unei cu totul și cu totul alte discuții. E nevoie de puțin optimism pentru a popula încă și mai mult această hartă a sonorităților necomerciale și neconstruite pentru a bifa difuzarea la posturile de radio în vogă. Poate timpul în care audiofilia era o miză per se se vor întoarce, iar funcția de întovărășire (pentru taskurile de la muncă, pentru lecturarea unei cărți, pentru curățenia de sâmbătă etc.) va fi doar o față a monedei.

Din trupele greu de găsit și care necesită săpături serioase face parte și duoul budapestan Deposed King, aflat la debut. În ianuarie 2023, maghiarii au ieșit pe piață cu un album alegoric intitulat One Man’s Grief. Daniel Kriffel și Dominique Király au produs materialul pe cont propriu, neapelând la nicio casă de producție.

Deposed King – One Man’s Grief

Când miza ta este una mai degrabă estetică și dorința este aceea a cuceririi măcar unui ascultător (calitate versus cantitate), îți permiți să înglobezi sub aceeași umbrelă progressive eclectic, post-rock, electronica, folk și pe alocuri elemente mai sofisticate de jazz. Deposed King se joacă într-un mod cât se poate de creativ cu istoria pe portativ a ultimilor 40-50 de ani. One Man’s Grief este echipat cu o aură când liniștitoare, când agitată, care ne însoțește în călătoria de descoperire a celor nouă piese. Un montagne russe de stări și sentimente.

One Man’s Grief cultivă acea frumusețe primordial locuită de influențe din Opeth, Riverside, Lunatic Soul, Mogwai, Ólafur Arnalds și chiar Steven Wilson. Daniel Kriffel și Dominique Király păstrează circularitatea și aroma spațială cu diferite intensități ale luminii.

Conform spuselor membrilor formației din Budapesta, One Man’s Grief se dorește a fi o metaforă pentru viața fiecăruia dintre noi. Personajul se trezește dimineața în pădure, nu știe cum a ajuns acolo, dar e conștient de faptul că trebuie să înainteze. La finalul călătoriei, ajunge la ocean. E noapte, întuneric și totul pare nesfârșit. Își va găsi liniștea?

Însă One Man’s Grief cultivă și acea frumusețe primordial locuită de influențe din Opeth, Riverside, Lunatic Soul, Mogwai, Ólafur Arnalds și chiar Steven Wilson. Daniel Kriffel și Dominique Király păstrează circularitatea și aroma spațială cu diferite intensități ale luminii. Pornim de la First Light, facem o oprire în Half-Light și închidem ușa cu Last Light.

Piesă cu piesă

Facem ochi în universul creat de Deposed King cu First Light. Primele 60 de secunde funcționează exact ca un cântec de leagăn, după care reducem cadrul cu un grad de libertate. Un aer electro plutește deasupra proiectului aflat în incipit. Să nu uităm premisa: ne aflăm în pădure cu personajul pe care-l controlăm – sau el ne controlează pe noi? Urmează primul drum și ieșirea din adăpostul intitulat foarte sugestiv Caves. E o superbă construcție post-rock, în care vocea din adâncuri se comportă după bunul plac, neținând cont de mediul ambiental. Un ascultător leneș ar putea să ofere deja verdictul: încă un album post-rock în care practic nu se întâmplă nimic. Dar e mai mult de atât: vidul capătă amplitudine din umbre și ecouri. Vibe-ul principal din Caves este sentimentul apăsător de claustrofobie, din care eroul nostru nu poate să iasă.

Endless Hourse un punct de convergență extraordinar între o abordare vocală în stilul lui Mikael Åkerfeldt (Opeth) și o bucată jazz dintr-o seară liniștită, la ultimul etaj al unei clădiri în care ești anonimul perfect. Piesa funcționează și ca o sesiune de hipnoză după care personajul nostru va fi uitat deja perioada petrecută în pădure. Clopoțeii din depărtare și beat-ul electro obsesiv definesc acest cadru deloc minimalist. Ceva lipsea din catalogul discului One Man’s Grief. Deposed King s-au gândit să adauge bandajul folk peste o construcție deja foarte complexă. Prin versurile „Dance with me, dance to eternity”, duoul budapestan ne invită să fim în alertă, să ne asumăm decizii și acte de curaj. Energia primordială a albumului electic vine mai ales din piesa Path of Forlorn. După aceste 7 minute și 46 de secunde, eroul va fi capabil să depășească orice obstacol. Remarcabil și efectul Matrioșka, în care folkul și ritmul oriental înglobează fusionul, rockul acustic și alte sonorități mai dificil de încadrat.

Lupta dintre progressive și post-rock pare câștigată de lumina electro, care ne ghidează pașii prin drumul spre ocean. Platoul, zona de calm, vine către noi cu Half-Light, o bucată ce amintește, printre altele, de Niels Frahm, muzicianul și compozitorul german de muzică ambientală, pe care e posibil să-l fi descoperit la Electric Castle. Personajului nostru îi e tot mai clară calea spre ocean. Nu mai are nevoie nici de GPS, nici de călăuze care să-l îndrume. Sunetul adăugat de instrumentul cu coarde (poate vioară) îndulcește puțin raza orbitoare ce parcurge retina eroului. Mood-ul post-rock revine odată cu Falling Shadows, dar vocea e cea care domină scena. Ca o meditație prin care toate lucrurile din viața personajului sunt puse în ordine. Referința la Regele Minos dă și o dimensiune mitologică demersului maghiarilor. Finalul este rezervat unui solo de chitară cu multe stele Michelin, singurul cu care ne răsfață Deposed King în cele 55 de minute de eclectism.

Pauza de respirație și breșa dintre umbre o aduce melodia Sirens of the Sun. Dacă am merge pe schema unui basm clasic, eroul se apropie de ocean și se oprește să bea apă de la izvor. Își golește mintea și privește în zare, fără un scop anume. Ceasing to Exist, cel mai lung track de pe One Man’s Grief, lucrează cu alternanțe. Speranță versus disperare (chiar și un pasaj de grawl, venit în mod neașteptat), zone de lumină suprapuse peste zone de întuneric și, practic, o poveste mai mică imersată în marea poveste a debutului budapestanilor. E categoric cel mai heavy, cel mai brut și mai complex cântec inclus de Daniel Kriffel și Dominique Király pe material. Putem considera Ceasing to Exist o sinteză a tot ce am auzit anterior. Găsim chiar și reverberații din Katatonia și My Dying Bride. Astfel, Deposed King bifează și sferele doom.

Scufundarea în ocean se face prin armonii vibrante și liniștitoare de pian, ca niște uleiuri esențiale care au darul de a liniști atât ascultătorul, cât și eroul. Armoniile din sintetizatoare sunt cheia de boltă în Last Light. Contopirea cu elementele naturalului rămâne singura opțiune la finalul unui drum anevoios. Valurile și vocile din adâncuri închid cercul. O luăm de la capăt? Merită o revizitare. Spre ocean, birjar!

Deposed King – One Man’s Grief:

1. First Light (2:06)

2. Caves (6:10)

3. Endless Hours (6:14)

4. Path of Forlorn (7:46)

5. Half-Light (8:59)

6. Fading Shadows (7:10)

7. Sirens of the Sun (2:49)

8. Ceasing to Exist (9:24)

9. Last Light (5:11)

Născut în ’86 în Urziceni, dar adoptat în (stil mafiot la fel ca-n) ’98 de Berceni. Jurnalist, copywriter, câteodată poet. Om bun la toate la Atelierul Mornin’ Poets. Speră ca într-o zi să poată scrie și proză (momentul e destul de aproape). Coordonator al proiectului de recenzii Kooperativa Poetică de pe site-ul citestema.ro. Cea mai recentă carte publicată, volumul trilingv (română-engleză-daneză) Pink Pong (Editura frACTalia, 2019), alături de Claus Ankersen. A participat la FILIT 2019 (Festivalul Internațional de Literatură și Traducere Iași) și la Poezia e la Bistrița 2021. A fost tradus în limbile cehă, daneză, maghiară, engleză și franceză. FAN al echipei Borussia Dortmund și al serialului The Office (versiunea din State).

Cărți publicate:
• Rock în Praga (Herg Benet, 2011);
• #kazim (contemporani cu primăvara arabă) (Herg Benet, 2014);
• Turneul celor Cinci Națiuni (frACTalia, 2017);
• Pink Pong (alături de Claus Ankersen, frACTalia, 2019);

• nick cave@bergen (Casa de pariuri literare, 2021).

1 Comment

  1. Câțiva oameni care mi-au luminat unele aspecte ale muzicii: la tv, prezentările lui Leonard Bernstein, din care mi-a rămas pasiunea reflectată în rostirea și imaginea dirijorului; Florian Pittiș, care venea cu casete video la Casa Tineretului, în 1987, 1988, 1989, astfel putând să văd înregistrări cu The Beatles, Deep Purple, Eric Clapton, AC/DC, Led Zeppelin, Nina Hagen și alții; Iosif Sava, mai ales după 89, ale cărui serate muzicale erau celebrări ale muzicii, dar și ale culturii, în general; la Radio București, Despina Petecel Teodoru, Florian Lungu, Florin Silviu Ursulescu, Andrei Partoș, Anca Romeci, iar la Radio Europa Liberă, Radu Teodor Maltopol și Andrei Voiculescu; mai nou, serialul lui Berti Barbera, de pe saitul Adevărul. Momentul de climax a fost 2006-2007, continuat indefinit, când mai ales pe YouTube, fără vreun alt ajutor decât memoria și algoritmii ce începeau să se contureze, am descoperit zeci și sute de ore cu artiști și trupe, genuri și stiluri muzicale, albume și concerte.

Comentarii

Your email address will not be published.