Un road-movie poetic

905 vizualizări
Citiți în 14 de minute
1
Ștefan Manasia, Platanii din Samothraki, Editura Paralela 45, Pitești, 2022

Deja cu recent-publicatul volum al lui Ștefan Manasia, e clar că „Prima dragoste”, cea mai nouă colecție a editurii Paralela 45, e una care merită să fie citită măcar datorită diversității vocilor care o compun. În ceea ce-l privește pe autorul Motocicletei de lemn, dragostea din Platanii din Samothraki funcționează mai degrabă ca un mecanism declanșator, pretext pentru alte piste ale „romanului” – dacă putem numi astfel această bizarerie stilistică: nu-i o narațiune în sensul clasic al cuvântului, pentru că-i tentată, la tot pasul, de mici experimente de construcție care merg, mai degrabă, în zona nuvelei, dar e una cu irizări poetice puternice și care asimilează treptat, dar tot mai evident pe măsură ce se consuma intriga estivală, elemente din sfera jurnalului de călătorie.

Altfel spus, prima dragoste din Platani, primele două, de fapt, pentru că e vorba de cele ale celor doi protagoniști ai romanului (să-i zicem așa, de dragul convenției), Nino și Tom, au un rol mai degrabă de declic în economia generală a textelor. Fragedă și consumată mai degrabă printr-un soi de comuniune de gusturi (a se vedea discuțiile lui Tom și Dora despre muzică & whatnot, lecturile rafinate ale ultimei, totuși, o liceeancă – Elizabeth Bishop, Malcolm Lowry, Faulkner), la nepot, retrospectiv-onirică la Nino, unchiul lui Tom, cele două povești de dragoste din incipitul cărții nu anticipează mai nimic din ceea ce va urma. Ele se consumă mai degrabă platonic și servesc drept punct de plecare pentru aventura grecească a celor două personaje.

De fapt, aș zice că în romanul lui Ștefan Manasia funcționează trei povești de dragoste. Un prim strat e tocmai cel amintit mai sus, al dragostei propriu-zise, dar care, chiar cu detaliile atente ce recompun sentimentele și harta emoțională, în general, a personajelor, nu e cel mai important în ansamblul volumului. El prefigurează, mai degrabă, cea de-a doua poveste de dragoste din Platanii din Samothraki, care e una pentru Grecia și, dincolo de ea, pentru o anume stare de spirit mediteraneean, poveste care mi se pare mult mai palpabilă și eficient gestionată în roman. Se activează, odată cu periplul grecesc al celor două personaje – drumul prin Balcani până în Samothraki, o insulă grecească sălbatică, scăpată de ochiul agresiv al turistului –, un „nas de savant”, cum precizează la un moment dat unul dintre personaje, și, aș adăuga eu, un ochi de estet, care descrie cronica escapistă a unei îndrăgostiri. E aici o Grecie pe cât de iubită, pe atât de stilizată, însă, pentru că perspectiva din care Ștefan Manasia redă escapada celor doi pe insulă n-are nimic de-a face cu vreo descriere naivă, pur comercială. La tot pasul, amănuntele confirmă o predispoziție culturală prin care se filtrează experiența grecească; autorul „infuzează” perspectiva cu tot soiul de denumiri de pești și plante (e evidentă preferința lui pentru biologic, oricum, și nu-i o temă nouă la Ștefan Manasia, dimpotrivă), modul în care schițează peisajul grecesc implică și un oarecare gest regizoral, cu o emoție aș zice aproape reținută, care selectează dozajul admirației, sau mai degrabă îl redirecționează spre o zonă a esteticului. Amintește, oricum, în părțile astea, de Atena, Atena, jurnalul de călătorie grecesc al lui Alexandru Vlad din 1994, unde aventura grecească se tot consuma tot cu o efervescență mai mult culturală (care, sigur, nu strică cu nimic din farmecul povestitului, nici la Alexandru Vlad, și nici la Ștefan Manasia), sau, ceva mai departe, de volumele asemănătoare ale lui Henry Miller, vezi The Colossus of Maroussi (1941), între ele.

E apoi, o a treia și ultimă poveste de dragoste în Platanii din Samothraki, una care e, de data asta, pentru uman, poate mai puțin evidentă, dar care se leagă de cea anterioară prin felul non-turistic amintit mai sus prin care cele două personaje ale lui Ștefan Manasia își trăiesc vacanța grecească, care vorbește despre exploatarea contemporană. De fapt, e foarte clară aici o opoziție clasică de tipul natură-cultură, prin felul în care discuțiile celor doi subliniază agresivitatea antropocenului (indirect, e și o filieră politică aici, neobișnuită pentru Ștefan Manasia, dar nu mai puțin vizibilă, cu toate că-i discretă). Din perspectiva asta, platanii, ca arbore, funcționează mai degrabă ca un soi de simbol în carte, o metaforă a rezistenței biologicului pe care cei doi nu ezită să o insereze în discuțiile lor pe cât de relaxate, în contextul șederii lor pe-o insulă idilică, pe atât de serioase prin subtextul pe care îl propun: „Am citit în cartea unui silvicultor german că lemnul nu e tâmpit deloc. Adică platanii ăștia, Tom, și pinii și alți arbori din bazinul Mediteranei simt, simt deja de zeci de ani efectele încălzirii globale. Și iau măsuri. Au luat măsuri. Și-au expulzat semințele în nord, tot mai la nord. Reprezentanții unor specii traversează Elveția chiar acum – e un acum, îți imaginezi, e o clipă de sute de ani, prietene. Alții au ajuns deja în câmpiile Suediei, unde „speră” că vor supraviețui Inteligența lumii vegetale, ne-a vorbit profa de vio Exact. Viitorul nu înseamnă numai androizi, drone, computere cărora le delegăm competențele noastre. Poate va însemna un trib de lingviști pe care să descifreze limbajul copacilor, să acceseze memoria lor fabuloasă Știm că nu știm nimic Și că nu vrem să știm, plini de gadgeturi ca de păduchi”. Se poate citi aici o pledoarie discretă pentru om, pentru the old ways, și, pornind de la asta, tema diferenței generaționale, a clash-ului cultural pe care Nino și nepotul său, Tom, îl evidențiază atât de bine – primul, un hippiot întârziat, de vârsta a doua, fascinat de zonele încă nealterate de civilizație, al doilea, un spirit încă în formare, dotat cu o oarecare inteligență (și curiozitate), un soi de ucenic în pregătire. Toată povestea asta de dragoste pentru om, chiar dacă mai subtilă decât celelalte, implică și-o doză bună de poezie.

Nu se putea să nu intervină și poezia în tot melanjul ăsta, se citește în ritmicitatea anumitor fraze, în felul în care curg ele (vezi citatul de mai sus, voit lipsit de semne de punctuație, un fragmentarism asumat), și mult mai concret chiar în poemul lui Nino, introdus sub forma unui capitol separat spre finalul volumului (în final, ambele personaje își exersează impresiile prin câteva rânduri diaristice). În plus, senzorialul, un mecanism important peste tot, mai ales în descrierea peisajelor, dă în Platanii din Samothraki câteva fraze extrem de palpabile, de o poeticitate incandescentă, care rămân în minte („mirosea a icre și flori de câmp”). Chiar și în ciuda consistenței fragile pe care textul o asimilează în astfel de părți și care e și-o replică la structuri mai clasice (un spirit anarhic și-n literă și-n formă în cartea lui Ștefan Manasia, și citit din prisma psihologiei personajelor, deci, dar și chiar în felul în care autorul înțelege să-și scrie volumul), pe măsură ce avansează în escapada grecească, romanul prinde tot mai multă coerență, se susține până la capăt în teza lui umanist-estetică, până la urmă.

All in all, un poem în proză despre natură și uman, un jurnal liric despre extincție și hedonism vizual în tot procesul ăsta, cu niște pagini care descriu dragostea cu un extaz al amănuntului (o stare care se va prelungi până spre final), așa cum se citește în paragraful următor, care surprinde foarte bine cam toată esența cărții și toată iubirea, poezia și umanul ei: „Apa e caldă și limpede, dar infestată de oameni. Soarele luminează puternic, o să fac din nou insolație. Și sigur că peștilor mari, clenilor ascunși în răgălii, nu le convin săriturile și țipetele și bolovanii rostogoliți și călcâiele înfipte în mâlul care transformă laptele în cacao cu lapte, ca Amazonul, când începe pororoca. Adică un megaprăpăd. Și, dacă rămân să înot în bazinul unde peștișorii umani se freacă unul de altul, e numai pentru că sper să-i văd apărând dinspre mal părul de cositor. Miriadele de sârmulițe, șerpișorii amuzanți incendiați în soarele ăsta. Și, printre picioarele ei, care mă emoționează până la lacrimi, aș putea trece înot din nou și din nou. Ascultând-o cum râde (de sub clopotul apei). Iar, dacă apa ar fi limpede, aș studia beat de atâta stranietate, aș cerceta – până mi-aș fixa pentru enernitate pe cortex – ligamentele ei minunate, ligamentele din spatele genunchilor.”

1 Comment

  1. […] „Deja cu recent-publicatul volum al lui Ștefan Manasia, e clar că „Prima dragoste”, cea mai nouă colecție a editurii Paralela 45, e una care merită să fie citită măcar datorită diversității vocilor care o compun. În ceea ce-l privește pe autorul Motocicletei de lemn, dragostea din Platanii din Samothraki funcționează mai degrabă ca un mecanism declanșator, pretext pentru alte piste ale „romanului” – dacă putem numi astfel această bizarerie stilistică: nu-i o narațiune în sensul clasic al cuvântului, pentru că-i tentată, la tot pasul, de mici experimente de construcție care merg, mai degrabă, în zona nuvelei, dar e una cu irizări poetice puternice și care asimilează treptat, dar tot mai evident pe măsură ce se consuma intriga estivală, elemente din sfera jurnalului de călătorie.” Andreea Pop despre Platanii din Samothraki de Ștefan Manasia, în revista Familia […]

Comentarii

Your email address will not be published.

Cele mai recente din „Critică”