1. Cum s-a conturat ideea romanului „Sfârșitul lumii e un tren”?
Acest roman al refugiului își are rădăcinile în povești de familie pe care le-am auzit încă din copilărie, mai precis de la mama mea. Mă fascinau încă de mică cărțile și scrisul încă înainte de a fi la școală. I-am spus mamei, prima data când auzisem povestea refugiului, cum că voi scrie cândva, deși clar că nu conștientizam ce spun. Probabil povestea era atât de puternică și se împletea cu fascinația mea de a atunci pentru scris și citit. Gândul scrierii poveștii s-a estompat în timp, povestea a rămas undeva în memorie hrănită din când în când de rememorările mamei. Apoi războiul din Ucraina a activat cumva amintirile atunci când am văzut la știri trenurile cu ucraineni fugind de război. M-au răscolit fotografiile lui Vadim Ghirda, copii cu privirea pierdută în cadrul de sticlă al unui vagon cu refugiați. Detalii acestui refugiu imortalizat în fotografiile lui m-au lăsat parcă fără aer, copleșită. Memoria familiei refugiului s-a activat puternic. Toate poveștile mamei depozitate în memoria s-au activat.
Literatura ne poate deschide ochii asupra funcției acesteia – a responsabilității istorice.
2. Cum a decurs scrierea lui?
Când am decis că voi scrie am intrat în mood-ul de scriere. Am o disciplină a scrisului, e esențială și cumva am deprins-o formându-mă în preajma scriitorilor Daniel Vighi și Viorel Marineasa pe vremea când, a fost o perioadă intensă, am activat în Ariergarda fondată de cei doi scriitori și de Lucian P. Petrescu. Anii aceia au fost o adevărată școală a scrisului. Textele scrise supuse ghilotinei, dacă era nevoie, mângâiatul pe creștet doar dacă era necesar, dacă nu, tăiat și spus adevărul în față. Documentarea e esențială, desigur și inspirația și talentul, dar nu țin de foame, doar dacă te alinți că ai avea talentul scrisului. Documentare, dacă vorbim de o temă, și cititul. Am „organizat” o întâlnire cu mama și cu sora ei, care pe vremea când se petrece acțiunea romanului avea opt ani, iar mama, cinci ani. Le-am înregistrat cu telefonul stând de vorbă, încercând să smulg orice detaliu de care își mai aduceau aminte. Pe lângă poveștile pe care deja le știam, cu care am crescut, am aflat altele, am întors pe toate fețele istoria acelor ani. A fost fascinantă discuția aia, emoționantă. Apoi am citit „Cartea foametei” de Larisa Turea, publicată de editura Cartier, am și conversat cu domnia sa, m-a ajutat foarte mult. Cartea ei a fost de fapt o completare necesară și esențială la poveștile mamei și ale surorii ei. Ca și cum țesătura lor de povești cu ochiuri duse a fost completată cu firele din cartea Larisei Turea. Ochiurile lipsă le-am legat. Am mai citit „Imperiul foamei. Foametea artificială din URSS și impactul asupra spațiului românesc 1921-1922, 1931-1933,1946-1947”, de Vadim Guzun, publicată de editura Filos. Am „frunzărit” online colecția cotidianului „Scânteia” dintre anii 1945-1948, foarte utilă pentru atmosfera acelei epoci, limba de lemn, felul în care era preluat controlul politic total în România. Apoi, desigur, articole, studii, însă cele două cărți au fost extrem de utile pentru că se construiesc pe documente de arhivă. Esențial pentru a construi chiar dacă am ficționalizat foarte mult – nu este memoria mea directă. Pornind de la documente, de la noduri narative, am construit acest roman al refugiului. Când am pus punct documentării, m-am pus pe scris, am devenit extrem de scrupuloasă cu timpul meu în condițiile în care și anul trecut, și anul acesta în Timișoara Capitală Europeană a Culturii s-au petrecut atâtea evenimente, încât chiar și fără un program strict ca al meu a fost extrem de greu de ținut pasul cu tot ce s-a întâmplat, însă orașul avea nevoie de fuziunea asta, să fie scos din țâțâni. Ne-a prins bine.
Să înveți să citești istoria, prin literatură, e ca o alfabetizare necesară.
3. Cum vă doriți să fie citit romanul „Sfârșitul lumii e un tren”?
În „apărarea mea” l-aș invoca pe Bogdan Crețu, care a scris un text de coperta a 4-a despre roman ca fiind o reconstituire ficțională a unei catastrofe umanitare cum a fost foametea de după război din Basarabia, dar și din România, mai precis din Moldova, și că, citită în contextul războaielor de azi, cartea ar căpăta o rezonanță apare – o experiență literară și etică. Cred că Bogdan Crețu a decriptat exact cartea, mesajul, încărcătura ei. Evident, nu mi-am propus în mod explicit un „mesaj etic”, el este cumva intrinsec preocupărilor mele, felului meu în care m-am format, scrisului meu, dar și a credinței mele cum că scrisul implică o responsabilitate. Când mă refer la responsabilitate nu mă refer la teme grave, doar grave. Un scriitor e liber să scrie despre orice, absolut tot ce este legat de condiția umană este important, chiar și temele așa-zis minore. Nu e nimic minor, de fapt. Libertatea de a scrie impune însă o rigoare, altfel e propagandă. Obișnuim să ne raportăm la istorie ca la ceva abstract. Și tema romanului meu – refugierea cu trenurile foametei în 1946-1947, s-ar putea să nu îți spună nimic, însă dacă mergi pe firul timpului și investighezi în jurul tău vei descoperi atât de multe povești ale unor familii, poate chiar apropiate ție, care au trecut prin acest episod de istorie teribilă, vei descoperi în jurul tău ce cutremur a provocat în destinele oamenilor foametea din ’46-’47 și mai ales cauza ei istorică. Atunci îți dai seama că nu e așa de abstract. Istoria e despre viața oamenilor, despre destinele lor. Și mai e un aspect care m-a preocupat și atunci când am scris volumul de poezie „Anestezia. Un singur poem”, publicat în 2022 la Editura Casa de Pariuri Literare, volum pornind de la dosare CNSAS – asta pentru că tot vorbim despre responsabilitatea scrisului, responsabilitatea istoriei, în termeni de victime – călăi. De aceea, această experiență și literară, și etică pe care o implică scrisul, și despre care vorbea Bogdan Crețu, este esențială. Literatura ne poate deschide ochii asupra funcției acesteia – a responsabilității istorice. Dacă stabilirea responsabilității istorice scapă radarului juridic, răul e mult mai insidios, provoacă metastaze, e un fel de ucigaș tăcut. Noi am ieșit traumatizați din istorie, inocenți cumva, de aceea și am pierdut la nivel de societate după 1989. Pentru că nu am știut cum să gestionăm schimbările istorice ca efect al Căderii Zidului Berlinului, căderii regimului Ceaușescu și tot ce a urmat. Să înveți să citești istoria, prin literatură, e ca o alfabetizare necesară. Poți citi prezentul, poți decripta capcanele tăcute. Oricum o dai, iată, și felul în care s-a remodelat lumea odată cu războiul din Ucraina e tot o formă de citire proastă a istoriei în progres. Are legătură cu restanțele istorice nerezolvate. În istorie, ce nu rezolvi la momentul potrivit se întoarce ca un bumerang. Asta e deja loc comun, dar bumerangul se întoarce și te pocnește direct în față.