sînt sînt o colecție zîmbitoare de răni pe care timpul nu le-a vindecat ci doar le-a conservat din care nu știu dacă țîșnește uneori lumină sau doar gîlgîie întunecat sîngele oare asta înseamnă să fii om? dezgheț de-un an n-a mai căzut niciun fulg de zăpadă firul de grîu îi duce dorul neînfrățit nu e nicio încălzire globală spun oamenii cobor în stradă pe trotuarul răscolit plin de noroi și pete cafenii un cățel cu urechile în vînt aleargă în salturi tîrîndu-și stăpînul cu gura la urechi de fericire trec pe lîngă un tînăr supraponderal ce pășește voios inspirînd soarele ascuns după nori apoi un alt cățel fluturîndu-și senin botul și coada tîrînd un alt bărbat zîmbitor mă uit la mine la nava mea amiral the flagship of all battles ieșind întreagă din banchiza zdrențuită din colții recifului de la țărm unde se scufundă aproape toate corăbiile unde se pierd aproape toate luptele între canonada prietenilor și torpilele inamicilor privesc zîmbind nava mea ieșind în larg după ce a cîștigat toate bătăliile ce puteau fi pierdute copilul e gata de drum strigătul de victorie al copilului ieșit în lume din pîntecele mamei sale copilul înălțîndu-se spre soare pe umerii unui bărbat și ai unei femei care stau și ei pe umerii cîte unui bărbat și ai unei femei ce stau pe umeri de bărbat și femeie ce stau pe umeri de bărbat și femeie și tot așa prin veacuri pînă la începutul speciei copilul e gata să pornească la drum să iasă în larg să croiască în lume cărări dar cît de greu și nesigur e fiecare pas cînd duci pe umeri de mic un bărbat și o femeie ce duc pe umeri fiecare un alt bărbat și o altă femeie ce duc pe umeri fiecare un alt bărbat și o altă femeie o piramidă de bărbați și femei crescînd pînă la cer bărbați și femei striviți de muncă și viață de povara fluviului de gene bărbați morți prea tineri în războaie sau dictaturi femei cu pîntecele sfîrtecat de nașteri și violență străduindu-se fiecare să facă un pas înainte sau măcar să nu cadă copilul stînd pe umerii unor oameni pe care-i ține pe umerii săi în fața lumii care așteaptă ca el să-și întindă aripile mulțumesc, tată de la o generație la alta limba se schimbă atît de mult încît unele cuvinte nu mai ajung să fie traduse la timp aceasta e rînduiala firii și limbii e legea și legitatea e necesitatea înțeleasă a lumii cuvîntul cel mai nerostit e „mulțumesc” adresat bărbaților bărbaților ce duc tăcut lumea în spate ce frămîntă pîinea amară a vieții ce renunță la viețile lor pentru ale altora cît de des și sfințit rostim binecuvîntatul „mulțumesc” către mamă și către toate femeile vrednice de sărutarea mîinii și memoriei pașilor lor încă din viață cît de greu însă cît de rar cît de tardiv spre niciodată traducem „mulțumesc” pentru tați tați care cresc întotdeauna copiii altora ținîndu-i de mînă doar cît să nu cadă veghindu-i din umbră sau în zbuciumul nopților cu febră punîndu-le pîinea pe masă și vîntul în aripi intraductibila sintagmă mulțumesc, tată pentru bărbații care cresc mereu copiii altora copiii mamelor lor
