Într-o frumoasă predoslovie la După 22 de ani. Poveste din era noastră (Editura Junimea, 2023), Codrin Liviu Cuțitaru, trecînd în revistă toate ipostazele publice și intime ale lui Dorin Popa, îl definește pe acesta prin „coexistența unor identități (foarte diferite) sub umbrela aceluiași eu”. Deasupra întregii mulțimi de „personalități” se ridică, firește, regal, „cea a poetului”, „alfa și omega destinului acestui personaj plurivalent”. De ce? – ca să reluăm întrebarea lui Codrin. Pentru că, potrivit grilei lui Emerson, pe care o aplică aici Codrin, doar Poetul (sau și poetul?) se apropie de arhetipul Man Thinking, beneficiind de avantajele „imaginației”, care-i asigură „transcenderea” și „ne-limitarea”.
Toate bune și frumoase – ba chiar prea frumoase, dar unde-i imaginația din poezia lui Dorin Popa (cel puțin în cea din acest volum)? Că de văzut nu se vede niciunde, afară dacă nu socotim că-i fapt de imaginație cînd poetul colorează lumea în „lila-oranje”, dar și asta mai degrabă strict nominal, fără să dea coloritului concretețea unei stări – sau condiții – a lumii – ori baremi a poetului. Sau dacă nu socotim memoria imaginație și amintirile imagini. De regulă, acolo unde-și face de cap, imaginația împrăștie peste tot – măcar! – imagini, asemeni unei bombe cu fragmentație, dar aici nu e cazul, căci poetul nu se lasă abătut de la linearitatea confesivă ținută cît mai aproape de concretețea ei biografică (e de presupus; dacă nu, atunci biografistă). Demonstrația lui Dorin Popa nu e una sub flamura imaginației, ci strict sub cea a confesiunii și efuziunii sentimentale.
Din cîte am auzit, savanții au extins raza de acțiune a sentimentului de dragoste pînă la o maximă de trei ani. Savanții, se știe, spun adevăruri, dar, pe de altă parte, poeții nu mint niciodată (nici chiar atunci cînd mint evident, a zis Socrate), așa că cine altcineva să-i contrazică dacă nu chiar poeții? De nu toți, măcar unii. Ori baremi unul – ajunge și unul, ca la carul de oale. Firește, savanții umblă cu adevăruri de statistică, pe cînd poeții cu adevărurile excepțiilor. Poeții sînt, ce-i drept, excepții prin definiție, dar excepții delegate în numele tuturor celor care nu sînt. Nici un savant nu poate relativiza experiența unui poet, fie el și singurul ei martor. Acest unul (sau și singurul?) e Dorin Popa – care aduce aici mărturia directă a propriei experiențe drept dovadă că iubirea poate trece și de durata de 20 de ani. A trecut demult, desigur, vremea iubirii eterne de la romantici, dar nici 20 de ani nu-i de colea, mai ales în vremurile noastre poetice, cînd lucrurile se rezolvă fulgurant prin ecuații senzuale – ori și mai serioase. Saga unui sentiment cu durată lungă propune aici Dorin. Lucrul nu s-a mai făcut de atîta vreme încît pare de-a dreptul noutate, deși probabil e doar o sfidare pe care idilismul și sentimentalismul o aruncă mizerabilismului și deprimismelor. Pe temeritatea unei candori confesive și a unei „sincerități” sentimentale se bizuie Dorin, pe tupeul sentimentalității directe, necenzurate și neinhibate. Oarecum în felul – ca să dau un reper ilustru pentru această specie – în care o făcea Umberto Saba, și el îndrăgostit pînă peste cap de Lina și umplînd o carte cu beatificarea ei. „Femeia pentru care scris-am cartea” e și pentru Dorin o adevărată vocație. Și, firește, deodată cu ea, alaiul de sentimente cuprinse în iradiația iubirii.
Saga unui sentiment cu durată lungă propune aici Dorin. Lucrul nu s-a mai făcut de atîta vreme încît pare de-a dreptul noutate, deși probabil e doar o sfidare pe care idilismul și sentimentalismul o aruncă mizerabilismului și deprimismelor.
În versuri cît mai simple, aproape penitente, Dorin cîntă pe diapazonul mare al iubirii, rulînd destule din mistica romantică a acesteia, pornind chiar de la iubirea ca renaștere (ca naștere în adevărata vocație): „nu m-a născut mama, ci tu,/ mama doar a adus pe lume/ un băiat, în satul Știubeni,/ un copil obișnuit, aproape la fel/ ca toți copiii din sat” etc. (Emigrantul zilei de mîine). Normal că o asemenea iubire și o asemenea iubită ocupă tot spațiul vital, degradînd restul lumii la un decor irelevant: „mi-e cam rușine că nu-mi pasă decît de tine,/ iar de ceilalți îmi pasă doar dacă ție îți pasă,/ deși, rar, ești mai drastică, adică mai corectă/ și cu gingășie mă absolvi de tot restul lumii” etc. (Ce adevăr umblă azi prin lume?). Ca pe vremuri, dar fără bengale retorice, iubirea e destinală iar iubita e chiar cea predestinată, cea originară, din timpurile armoniei hermafrodite: „bucuria secretă de a te fi întîlnit/ credeam că va trece într-un an, doi,/ cinci, zece, dar abia după 20 de ani/ începe cu adevărat să-și găsească/ îndreptățirea cu totul// în douăzeci de ani,/ am devenit gemeni/ și, din păcate,/ peste 10 ani vom fi/ frați siamezi,/ siameza mea!” (Bucuria de a te fi întîlnit). În fine, ce acoladă mai magnifică decît transformarea iubitei în singurul rost al lumii: „dacă nu ai fi,/ demult nu aș mai povesti,/ nimic nu s-ar mai povesti/ și lumea ar fi cumplit de săracă!” (Declarație de dragoste). De declarații și declamații Dorin nu se ferește – ba din contră!, le face cu frecvență ostentativă. Nu lipsește nici biografia acestei devoțiuni, punctată cu momentele ei cruciale: „o vedeam uneori pe stradă, singură,/ dar nu mă apropiam, neliniști mă posedau,/ nu mă apropiam, pentru că, imediat,/ deveneam nesigur pe masculinitatea mea,/ nu simțeam că mai pot fi lucid,/ credeam, subit, că sunt o ființă de aer,/ asexuată precum heruvimii” etc. (O vedeam uneori pe stradă). De o viață nu doar marcată, ci de-a dreptul dedicată e vorba, de o biografie de mucenic al iubirii fără nici o eclipsă: „cînd trenul tău pleca spre București/ pentru totdeauna,/ viața mea atîrna de un fulg de zăpadă/ rătăcit prin gara din Botoșani// gustul acela infinit, de nisip hipnotic,/ nu m-a părăsit zeci de ani, orice mîncam// de cîte ori am trecut prin Botoșani,/ am zărit un adolescent descumpănit,/ care mă privea drept în ochi,/ părînd că mă întreabă:/ Dorine, asta e toată viața noastră?” etc. (Gustul vieții – I). Asta pare să fi fost, căci Dorin nu și-a mai revenit niciodată din cutremurul inițial: „teribilă a fost întîmplarea/ prin care, după un zîmbet incert/ și o adiere scurtă de gene,/ am rămas să privesc în urma ta/ zeci de ani, nemișcat, ancorat!” (Cum a fost posibil). Dar cum și-ar fi putut reveni cînd Lia (deci nu chiar Lina lui Saba, dar nici departe!) provoacă doar dezastre eterne, nesfîrșite: „pe vremea cînd eram nemuritor,/ minutul în care Lia m-a sărutat/ nu s-a sfîrșit zeci de ani, nu, nu,/ ba chiar și acum Lia mă sărută” etc. (Încă o zi). Calvarul devoțiunii ca așteptare se sfîrșește însă, căci viața mai recompensează și virtuțile, iar reîntîlnirea aduce seninătatea și huzurul unei vieți de Titir: „dacă vezi iepurașii cum privesc ploaia,/ cînd pasc iarbă udă liniștiți, siguri pe ei,/ cum puișorii de găină aleargă speriați/ și încearcă să se ascundă sub un gard,/ te crezi, așa, un pic, un picuț chiar în rai” etc. (Cînd plouă). Saba vorbea cu caprele, Dorin vorbește cu iepurașii, puișorii, pisoii și cățelușii – fericirea a diminutivat lumea. Sînt multe madrigale în volum, dar nu aflăm niciunde cum arată concret (e registrul de care Dorin fuge, preferînd schița de uimire) iubita, măcar că, zice el, „aș vrea să o descriu, să o vedeți”; sînt însă și iubite indescriptibile – și astea-s cele mai iubite. Și iubita lui Dorin se plimbă prin carte ca un miracol inefabil.
Măcar că detaliile biografiste sînt mereu invocate ca acreditare a confesiunii, aceasta alunecă adesea în reflecții, amestecate cu evocarea momentelor din saga iubirii: „trăiește în lumea aceasta nemaiîntîlnită,/ trăiește fiecare clipă cu zîmbetul smerit,/ nimic nu-i mai simplu decît viața aceasta/ și nimic mai complicat decît să exiști azi!” etc. (Dacă ai lumea ta, pe lumea asta). O „poveste” într-adevăr, spusă cu marea îndrăzneală a simplității (de nu cu și mai mult decît simplitate) și alcătuită din extaze ale sentimentului, ce-i drept, mai mult proclamate decît filmate.
