/

Enervanta schimbare de perspectivă

387 vizualizări
Citiți în 21 de minute
Dincolo de tranșee. Cum au trăit maghiarii din Transilvania Marele Război și Trianonul. Texte din jurnale și memorii alese și adnotate de Nándor Bárdi și Judit Pál, Humanitas, 2022. Traducere de S. Skultéty (502 pag.)

Suntem invitați la o carte cu o anume miză de test, de provocare pentru cititor. Și asta tocmai pentru că faptul de a cunoaște este întrețesut cu acela de a evalua, accepta, respinge, judeca sumar sau de-a privi lucid spre ceea ce constituie inconvenabilul. Nu este deloc simplu să auzi glasul din cealaltă încăpere, un glas pe care îl pre-simți drept ostil până la impietate, aceasta din urmă fiind o trăire secretată abundent de straturi solidificate în memoria mitologică a neamului și sfințită ritualic de fiecare generație, fără o minimală punere în criză a chestiunii. Și, dintr-o dată, auzi. Despre această împrejurare cu totul insolită este vorba aici, iar de auzit aud doar cei ce cred că niciun sunet nu este învelit în inocență și puritate.

Construit ca un puzzle compus din relatări ale martorilor și protagoniștilor unor evenimente ce ne privesc, ca români și ca unguri, opul înregistrează impresii și gânduri, urmărind într-un registru al subiectivității confesive întâmplări și fapte, nu neapărat în marele ansamblu al unor adevăruri clasate deja prin grija interpretărilor istorice, cât mai ales în orizontul intim, personal, al maghiarilor transilvăneni confruntați aproape pe nepusă masă cu un vârtej de evenimente din care nu se vor mai trezi pe de-a-ntregul decât, parțial, după 1920, iar total nici până în ziua de azi. Micile notații ce urmează indică tocmai acest fenomen care, distilat din viața fiecărui martor, are forța de-a ridica în plan tragedia unei întregi națiuni. Că merita sau nu să i se întâmple ce i s-a întâmplat, asta e o altă chestiune.

„Până și cea mai urâtă pace e mai frumoasă decât cel mai frumos război”, notează un medic destul de matur pentru a trece dincolo de entuziasmul frivol, ușor imbecil, ce a conotat începutul războiului, în luna august a anului 1914. Primele trenuri cu răniți sosesc din Galiția, „fiesta” se taie asemenea unei maioneze mâzgoase, iar îngrijorările încep să depășească orizontul clipei, intuind pericole, capcane și nenorociri ce pândesc dintr-un viitor tot mai sumbru. Or, pentru maghiari asta începe să aibă o identitate tot mai bine conturată – românii!

Tocmai un țăran exprimă această tulbure premoniție în momentul în care inventariază îngrijorările ce-i dau de gândit, notând în jurnal: „chiar și de românii care trăiesc printre noi avem a ne teme, căci tare sunt vicleni” (p. 54). Cineva are instinct! Nu întâmplător, circulă tot mai multe zvonuri, mai ales privindu-i pe românii care se zice că s-ar fi răsculat la Cojocna sau că dau foc Clujului. Nu este decât un semnal ce vine dinspre inconștientul colectiv, dar poate și sugestia că un anume comportament în veacurile trecute stă să-și împlinească răsplata. Pe de o parte, o imagine a războiului confecționată atent, glorificată și eroizată, iar pe de alta dimensiunea unei realități ce nu încape sub covor: „În vreme ce ziarele exultă de beția victoriei, răniții sosesc în țară cu miile”, constată, pe 2 septembrie 1914, Farkas Gyulai, Directorul Bibliotecii Universității din Cluj, adăugând cu deplin temei – „Nu există rău mai mare pentru om ca războiul, cea mai mare nebunie, iad ce adună laolaltă toate chinurile și caznele de pe pământ” (p. 62).

Sigur, o față a istoriei întâmplate și relatate aici nu ne vine prea bine la suflet, mai ales când citim despre secuii care îi primesc pe honvezi cu mult atașament, după ce românii au fost nevoiți să se retragă (toamna anului 1916), dar nu înainte de-a se fi dedat la jafuri, violuri sau de-a fi comis atrocități împotriva populației civile. Iată că a lua contact brutal cu relatările din tabăra adversă, atât de inconvenabile în ce ne privește, e similară cu situația în care accepți că unii membri ai familiei tale sunt nelegiuiți sau să asumi că neamul tău nu e mai bun decât alte seminții, cel puțin în situații de război. E un test dur, verificabil la nivel psihic: dacă faptele cu pricina te oripilează la fel de mult ca în cazul în care ai afla că ele au fost comise de japonezi, de pildă, se poate spune că ai parte de un spirit critic imposibil de alterat, că ești un judecător inflexibil și că aplici normele morale otova, fără parti pris-uri sau bilete de favoare. Dacă nu, e cât se poate de limpede că suflețelul îți este străjuit de un patos tradus în simțiri patriotice fierbinți, asemenea lavei unui vulcan, de nimic amenințate, în veci pururi!

O temă delicată este aceea a îmbuibaților, a profitorilor de mizeria cvasigeneralizată a războiului. Un istoric și arhivist, Lajos Kelemen, notează, plin de indignare: „Trăim în cea mai densă beznă. Ziarele scriu prostii și minciuni. De multă vreme mă convinsesem că nu merită nici să te uiți la ele. Zău că a fost de-ajuns cu animalitatea și ticăloșia, ajunge cu neomenoasele omoruri, de care profită doar oamenii de afaceri nesătui și trântori în haine de ofițeri, lacomi de «câteva» îndeajuns de asigurate venituri de război” (p. 135). Același istoric și arhivist relatează o scenă cu un locotenent farmacist și „biroul” său de slujitori trăind în huzur și sfidând viața grea a celor mulți. Astfel de personaje, foarte numeroase și influente, oploșite în locuri călduțe, sunt numiți „adevărații paraziți și hiene, care, sub protecția uniformei militare și a ciucurelui de la sabie, își văd de afacerile murdare și profită de nefericirea oamenilor care și-au luat lumea-n cap” (p. 199). Ce putem adăuga? Tema este una universală, întâlnită în toate epocile istorice și pe toate meridianele lumii, drept pentru care am putea spune că ne este intimă, până la nivelul matricei stilistice. A ști să-ți tragi folos din răul tuturor celorlalți nu se cheamă a avea instinctul afacerii, ci dexteritatea uluitoare de-a sfida umanitatea generică de la care, chiar și fără să vrei, te revendici. Felul cum sunt trase aceste foloase s-a mai rafinat în timp, dar nu suficient de mult pentru a escamota „strălucitoarele răsplăți ale păcatului” de care vorbea undeva Faulkner. 

Credința fermă că am fost năpăstuiții de serviciu ai istoriei, că suferința și nedreptățile ne-au călăuzit destinul poporal poate căpăta, prin această carte din oglindă, o undă de relativism. Și noi ne-am dovedit măiaștri când am avut ocazia să-i articulăm pe alții.

Impactul intrării armatei române în Transilvania (28 august 1916) a fost copleșitor, resimțită (intrarea) ca o trădare, ca o profanare, chiar, ca o nedreptate strigătoare la cer, avându-i drept victime pe maghiari. Tânguirea doamnei Margit Manaszy Niamessnyné, soție de deputat, este exemplară: „Mizerabilii au pășit peste stâncile noastre sacre, inexpugnabile. Pe buzele noastre arde, vibrează cu indignare întrebarea: oare așa a trebuit să se întâmple?” (p. 185). Șocul este resimțit la dimensiuni apocaliptice, drept pentru care, la un moment dat, un mărturisitor al plecării în „băjenie”, de prin părțile Brașovului, notează cu tristețe infinită că suferința pribegiei ar fi fost atât de mare încât „până și bunului Dumnezeu i-au dat lacrimile”. Numai că imprecațiile sunt în zadar, constituind pentru maghiari doar preludiul unei catastrofe ce avea să se consume dramatic peste doar doi ani și trei luni. Atitudinea față de români devine tot mai intolerantă și vindicativă. Țesutul comunitar se face franjuri, ura se instalează și domină câmpul perceptiv, iar toate astea sunt detectabile în relatările cuprinse în carte. Totuși, un contrapunct: pilda de omenie față de soldatul român rănit, găsit în șură de femei din secuime, căruia i-au curățat rana de la picior, l-au spălat și l-au hrănit, înainte de a-l duce la Odorheiul Secuiesc (o anumită senzație de loc special, o enclavă ieșită din lumea aflată în război – patriarhală, inocentă, implauzibilă în raport cu realitatea anilor de război).

Credința fermă că am fost năpăstuiții de serviciu ai istoriei, că suferința și nedreptățile ne-au călăuzit destinul poporal poate căpăta, prin această carte din oglindă, o undă de relativism. Și noi ne-am dovedit măiaștri când am avut ocazia să-i articulăm pe alții. Că așa-i în istorie; nu doar încasezi, ci și mai dai, ceea ce aș zice că nu-i chiar atât de inavuabil, ci doar un prilej de-a regla, printr-o supapă magică, presiunea inconștientului colectiv.

István Fóris, țăran secui din Tărlungeni, deși află din prizonieratul sicilian că se termină războiul (toamna anului 1918), nu are putere să se bucure. Un gând subversiv îi provoacă fiori: „În ce mă privește, nu mă bucur defel, căci, dacă este adevărat că toate naționalitățile s-au revoltat, printre ei și românii, care cer ruperea Transilvaniei, pentru noi asta înseamnă sfârșitul /…/; am presimțiri foarte rele cu privire la viitor” (p. 282). Pe 8 decembrie, același țăran din Tărlungeni e complet dărâmat – gândul de nerostit devine fapt real: „Oare mai exist cu adevărat? Nici nu mai știu. Amărăciunea m-a doborât, nu știu ce-o să fie cu mine și ce-o să mi se-ntâmple dacă vestea e totuși adevărată.” Un neam întreg, cu instinct imperial și cu expresie aristocratică, cade pradă deznădejdii. Începând cu luna noiembrie 1918, acest frison al posibilității ca românii să le „fure” de sub nas Transilvania devine un laitmotiv, construind o retorică tot mai vehementă, mai traumatică, mai coșmarescă. Fiecare și-o exprimă de la nivelul poziției sale sociale și intelectuale, mai argumentat sau doar sub formă de răbufniri aproape viscerale, dar de fiecare dată cu o autenticitate și cu o disperare ce trădează căderea în nenorocire. Doar soldatul Endre Nagy are puterea să-i elogieze, într-un puseu de sinceritate, pe românii cinstiți, propunând o disonanță menită să mai detensioneze încrâncenarea lecturii.

O analiză adecvată a cărții de față s-ar cuveni să țină cont și de un dat prealabil. Este vorba de faptul că mărturiile adunate între coperte au un ton specific de lamentație, de punere în criză sentimentală sau de supunere a faptelor unei judecăți etice pregnante. De ce asta? Din simplul motiv că textele selectate au constituit material de propagandă revizionistă în perioada interbelică, atunci când rana etnică maghiară era deschisă și deosebit de dureroasă. Unele însemnări au drept date de apariție anii respectivi (’20-’40 ai veacului trecut), altele par a fi tipărite în anii postcomunismului, dar nimic nu ne face să credem, în privința celor din urmă, că nu sunt reeditări. Este scoasă în relief suferința umană directă, sacrificiul populației maghiare în contrast cu un comportament abuziv, câinos, al soldaților români. Acest fel cvasi-maniheist de abordare este specific mesajului propagandistic, înfășurat într-o ideologie străvezie (a se vedea scena cu totul patetică a transformării teatrului din Cluj în sediu pentru actorii români). Firește, dincolo de acest aspect, ar fi greșit să credem că totul nu este decât propagandă revizionistă. Fapte precum cele conținute în mărturii s-au produs neîndoielnic, suferință a existat cu asupra de măsură, doar că aceasta, suferința, îndurată de secui și unguri în Transilvania, pălește în raport cu dramele îndurate de români, fie chiar și doar acelea repertoriate în anii de război. Deși nu se face, dacă am pune pe un taler suferințele unora, iar pe celălalt suferințele celorlalți, nu cred că balanța ar înclina spre mărturiile de față.

La ce ar fi bună o astfel de carte, ne-am putea întreba? Dincolo de calitatea documentară, de faptul că e bine să știi cum gândeau și ce simțeau ceilalți, dincolo chiar de o cură masochistă efectuată în regim naturist de patrioții insomniaci, văd profitul acestei cărți într-un orizont de timp și de semnificație ceva mai special. Se cunoaște tratamentul celor ce, pentru a nu fi otrăviți de supuși, decideau să consume doze homeopatice de otravă, până când organismul își crea singur o stare de imunitate. Ei, cam asta ar fi și aici. După inevitabile episoade de inconfort al cititului, de furie sau de frustrare, poate ceva ne rămâne în memorie, ceva suficient de cristalizat încât să nu mai fim îmbătați de propria imagine de sine, să nu mai credem că suntem chelarii odăilor ticsite cu adevăruri, prestigiu și demnitate. Ceea ce vine de Dincolo de tranșee poate avea acest efect terapeutic. Sigur, e doar o ipoteză ce va fi infirmată de mulți, de foarte mulți cititori. Oricum, ideea lui Dincolo există și ne este accesibilă.

FLORIN ARDELEAN (n. 1958) – scriitor, eseist, specialist în teoria comunicării (mass-media). Redactor al revistei Familia (1990-2001), colaborator al revistelor Familia („Cronica ideilor”), România literară și Arca. Cărți de literatură publicate (proză scurtă și roman): Schițe erotice – 2007; Povestiri de duminica – 2010; Folie à trois (I) – 2012; Folie à trois (II) – 2015; Folie à trois (III) – 2018. Cărți de eseu și istorie culturală: Seducția. Voluptate, cruzime și amăgire – 2017; Istoria presei culturale din Oradea. Studii (I) – 2019. Cărți de istoria presei și foiletonistică: Dogmă și opinie – 2007; Jurnalism și tranziție – 2007; Insectar I și II – 2008, Istoria jurnalismului bihorean. Presa (1989-2000) – 2022.

Comentarii

Your email address will not be published.

Cele mai recente din „Cronica ideilor”