Trei răspunsuri despre romanul „Băieții n-au voie să plîngă” de la autorul lui, Gelu Diaconu

„Am găsit un jurnal pe care l-am ținut în 1979, iar ideea romanului de aici a început să prindă contur.”

845 vizualizări
Citiți în 6 de minute

1. Cum s-a conturat ideea romanului „Băieții n-au voie să plîngă”?

Diana Iepure m-a invitat să scriu o carte în colecția „Prima Dragoste” de la Editura Paralela 45. Se întâmpla pe la sfârșitul lunii februarie. Fără să știu că o să apară la Bookfest – era o nebunie să cred că aș putea să scriu un roman într-un timp atât de scurt – m-am pus imediat pe treabă și cred că am dat gata prima variantă a cărții în mai puțin de o lună. Mă uit acum pe messenger și mă amuză că-i scriam Dianei pe 25 februarie cu un entuziasm copilăresc „Am început să scriu! Îmi revin în minte amintiri incredibile, e foarte funny!” Uite, chiar observ acum că am încheiat primul draft pe 9 martie, lucru care acum mi se pare înfricoșător. Pe 15 martie i-am trimis Dianei manuscrisul după ce l-am trecut prin două corecturi, deci am muncit cu un entuziasm nebunesc! De fapt, chiar așa a fost, iar entuziasmul ăsta a fost alimentat de „arhiva” personală, fiindcă am găsit un jurnal pe care l-am ținut în 1979, iar ideea romanului de aici a început să prindă contur. Dacă n-aș fi păstrat acest jurnal și ceva corespondență din perioada aia mi-ar fi fost mult mai greu. Am avut noroc și am scris cartea într-un timp record. Foarte multe întâmplări sunt autentice, inclusiv pasaje din jurnal și din scrisorile primite în acea perioadă.

2. Cum a decurs scrierea lui?

Fără să vreau, cred că am dat deja răspunsul la această întrebare, însă dacă ar mai fi de adăugat ceva ar fi faptul că am scris cu un entuziasm și cu o frenezie incredibile. Nu știu de unde am avut inspirație, deși material care să mă inspire a existat din belșug. Interesant a fost faptul că au ieșit la suprafață amintiri pe care credeam că le uitasem complet. Și ele m-au ajutat enorm și, trebuie să o spun, m-a mai ajutat ceva. Am mai afirmat asta în mai multe împrejurări: sunt un scriitor dependent de inspirație. Totul s-a potrivit perfect, inspirația a venit la țanc, am avut ceva timp liber – deși în mare parte am scris noaptea – iar astrele s-au aliniat în așa fel încât am reușit să dau gata acest roman într-un timp record. Cred că, pe de o parte, Diana a fost surprinsă de rapiditatea cu care i-am livrat manuscrisul, iar pe de altă parte a fost mulțumită că l-am putut băga în editare & producție suficient de repede încât să poată apărea la Bookfest. Lucrul ăsta s-a întâmplat, am avut și o lansare foarte frumoasă, iar lucrurile au decurs cât se poate de bine.

3. Cum vă doriți să fie citit romanul „Băieții n-au voie să plîngă”?

Îmi doresc să fie citit într-o cheie a sincerității totale. Am și spus undeva că în Băieții n-au voie să plângă am mizat total pe sinceritate. Deocamdată nu am feedback de la cititori, însă judecând după spusele Dianei – laudele ei au înmuiat tot fierul îndoielilor – lucrurile stau bine în carte. Mai mult decât atât, soția mea, care a citit o parte din roman, mi-a spus că povestea a prins-o și că sunt „destul de îndrăzneț”. Și Cătălina Bălan mi-a zis cam tot așa, că a prins-o foarte mult povestea, așa că având deja trei susținătoare pot să spun că romanul are până în momentul ăsta un foarte mare succes. Firește că trebuie să văd și alte reacții, ca să nu mi-o iau în cap! Am totuși sentimentul că o să fie bine.

Comentarii

Your email address will not be published.

Cele mai recente din „Cum?”