1. Cum s-a conturat ideea romanului „În țara vacilor fericite”?
Eram plecată, era vară și petreceam mult timp cu Sophie, nepoțica mea. Locuiam pentru prima dată în viață la țară. Dimineața, cînd mă trezeam, vedeam cîmpul înverzit, caii și vacile care pășteau. Fetița nu prea avea răbdare să-i citesc, mereu voia să facem alte lucruri. În același timp, toate diferențele culturale, pe care le trăiam și simțeam pe propria-mi piele, mă amuzau. Așa că ăsta a fost contextul declanșator al textului. În aceeași perioadă am recitit și „Scrisorile persane” ale lui Montesquieu, apropos de tot jocul ăsta livresc cu ochiul străinului care vede mai clar ce se întîmplă într-un loc. Cartea „În țara vacilor fericite” e o carte de călătorie și de aventuri, cu un cuplu improbabil, o muscă și o pisică.
2. Cum a decurs scrierea lui?
Am început textul cu gîndul să-i citesc Soficăi seara. Ceea ce am și făcut. Și apoi ea a tot vrut să știe ce se întîmpla mai departe. Am scris povestea cu o frenezie cum nu am mai simțit vreodată. Se întîmpla uneori să mă trezesc la 5 dimineața și să continui, ceea ce nu fac de obicei. „Cititoarea mea ideală” aștepta mereu continuarea aventurilor prin care treceau pisica Vadu și musca Gina. Puneam în poveste elemente recognoscibile din viața noastră, iar asta conta enorm. Cel mai emoționant moment a fost cînd am întrebat-o pe fetiță dacă vrea să intre în carte ca un personaj care încă doarme cu mama. A zis „nu”. Și, din acel moment, Sophie s-a dus singură la culcare. Puterea poveștilor e în multe feluri.
3. Cum vă doriți să fie citit romanul „În țara vacilor fericite”?
Cu plăcere, așa cum l-am scris. Și dacă va bucura și alți copii și părinți, cum ni s-a întîmplat nouă, asta ar fi deja minunat.
