1. Cum s-a conturat ideea romanului „Specii”?
Au fost două direcții inițiale: prima, parvenitismul noii clase de mijloc. Din ea a crescut natural un roman politic, dar ideea de contur, globală să-i zicem, e un soi de sentiment al exasperării (știu cât de prețios sună), al sfârșitului binelui, al unei scârbe totale de toată povestea asta politico-socială în care suntem nevoiți cu toții să trăim. Mi-am spus: atâta teorie a răului, atâta propagandă, dar nicăieri nu vedem răul în acțiune, nu-l vedem așa cum e, așa cum funcționează și acționează asupra noastră, a tuturor. Și am scris cartea asta ușor nebună, dar nu îmi pare rău.
2. Cum a decurs scrierea lui?
Mult mai lin decât mă așteptam inițial. Mi-am propus – ca exercițiu stilistic – să dau o carte scrisă simplu, linear, fără artificiile cu care mi-am obișnuit cititorii. La început mi s-a părut foarte greu de scris, lungeam frazele, le scurtam, le tăiam, puneam dialogurile în paragraf, a fost un circ întreg să mă corectez tot timpul și să reușesc într-un final să dau o carte care să nu aibă în ea aproape nimic din stilul meu obișnuit. Sunt mulțumit, mi-am făcut treaba, restul contează mai puțin.
3. Cum vă doriți să fie citit romanul „Specii”?
Aș vrea să fie citit ca un soi de Așa nu! Mi-ar plăcea ca fiecare cititor sau cititoare să se caute pe sine în hățișul ăsta de personaje și întâmplări și să nu se regăsească sau, dacă se regăsește aici, să încerce să se îndepărteze cât mai tare de orice familiaritate cu scenele și personajele descrise. Mi-aș dori ca romanul ăsta să fie citit la un mod foarte personal, ca o antimoralitate, o contralume de care trebuie să stăm cu toții cât mai departe. Restul e tăcere, desigur.
