/

Poeme de Simona Nastac

Start
586 vizualizări
Citiți în 4 de minute
Peisaj exotic

Sâmbătă. Suntem opt bilioane.
Rochii vechi – le vând pe calea ferată, cândva
frontiera de est a unui imperiu cu bolți
pe arce de ogivă și creneluri de colț.

Albă, proaspăt spălată, una n-are o bretea.
Alta, verde algă de apă salmastră,
abia-și ține tivul zdrențuit. Le dau ieftin –
e iarnă în margini și-n scorb.
Mai am: rame foto, perle, jucării
cu plușul tocit. Să vindem tot –
părinții, oboseala, reziduurile sacrale,
să mergem la centru, acolo unde

linii de fugă accelerează
ca mii de marfare.
Ninge în Sahara –
un ou moale cu găoacea
incomplet calcifiată.

 
Timpul ce stă să vină

Aprind o lumânare,
arunc chibritul în iarbă.
E biodegradabil, nu?
Ca morții putrezind mai viu 
decât au trăit.

Mă uit în jur: nici tată, nici fiu.
Nici măcar sfântul duh, 
azi. Numai un iris,
albastru florentin.
Frunzele-i ascuțite
ca o spadă din oțel 
cu procent ridicat 
de carbon.

 

Brâncuși 

Tăcerea e un corp moale
în tranșeele formei:
ninsoare pe piatră de moară, 
sevă sângerândă 
în trunchi de tei.

Una cu timpul cioplește
păsări în zbor cuibărind
în ochi.

Șșșș… ascultă!
Peștii și țestoasele sunt vii,
materia pulsează
în cercuri concentrice.


 
Rugăciune

Tălpile goale calcă pe urmele tale
pe-ntinderi de sare, apă și foc,
din coapsă țâșnesc liane, pui de lilieci,
sânul iese din matcă, inundă cu miere,
pește și rizomi,
trei inimi bat pe cărare.

Să ducem copiii la grădiniță,
să-i hrănim cu povești, bulbi de lalea.
Policrom, câmpul de luptă înflorește
ca un peisaj de van Gogh.

Tată, dă-ne nouă 
pâinea cea de toate zilele,  
bacteria fericirii,  
și ne iartă nouă păcatele, 
cuvintele viețuiesc mai mult 
decât carnea.


 
Lista de cumpărături

Obișnuiam s-o țin minte.
Nu mai e cazul. Le notez 
pe telefon acum – un amestec
de neamuri și limbi 
după ce curry, coq au vin sau gulyás 
urmează să gătesc. 

Pentru eficiență, 
scriu lista în aceeași ordine
în care navighez prin magazin:
legume, carne, brânzeturi,
orez, condimente, alcool.
Dar e ceva recent. 

În trecut, le scriam 
cum mi le aminteam – 
aleatoriu. Eram tânără și
timpul era ieftin.

Uneori, totuși, mă aventurez
printre rafturi mai pline de culoare
precum cele cu hrană 
pentru animale.   


 
O, ce pânză încâlcită țesem,
Când exersăm să înșelăm!


Un păianjen uriaș pe ușa vecinului.
De alaltăieri.

Perfect. Codificat. Ca broșa lui Lady Hale.
Probabil femelă, dată fiind mărimea.

Am căutat diferențele: femelele trăiesc mai mult.
Teoria relativității explicată.

Vecinul a ieșit din casă, a intrat, 
zi și noapte, noapte și zi.

Sinele lui obișnuit.
O prezență cu scop.

Păianjenul nu s-a mișcat un milimetru.
Respectul e reciproc în casa asta.

SIMONA NASTAC este curatoare, critic de artă și poetă bilingvă stabilită în Londra. A studiat Istoria și Teoria Artei la București și are un master în Creative Curating la Universitatea Goldsmiths, Londra. A organizat expoziții de artă contemporană în orașe precum Londra, Seul, New York, Berlin, Praga, Cluj-Napoca și București. Din 2016, patronează Seara de poezie experimentală, în cadrul Festivalului Internațional de Poezie București. A publicat volumul de versuri Culoarea deprimantă a mierii (2017), pentru care obținuse premiul Alexandru Mușina „Regele dimineții” pentru debut.

Comentarii

Your email address will not be published.

Cele mai recente din „BOX OFFICE. POEZIA”