/

Poeme de Moni Stănilă

Start
898 vizualizări
Citiți în 7 de minute
...

Jumătate de oraș e sub ceață, jumătate – deasupra norilor. 
Diminețile de dinainte de internet. Fotografiate, 
ciorile par frunze negre mișcate de aer. E aproape iarnă.
Să fac curățenie, să fac o baie, să merg la un eveniment. Dar până atunci 
diminețile de dinainte de facebook: trezirea mai lentă, cu 
mai puține urări de la mulți ani, fără condoleanțe sub postările prietenilor.

Câte imagini cu mamele din copilăriile noastre mai putem rula 
în minte după 40? Chipul ei de acum se pliază peste chipul tânăr,
mama de atunci e mama de acum. Așa ți-o amintești. 
Mama cea tânără e în fotografii. Și în inima tatălui.
Mama de acum îți pregătește când vii acasă ardei umpluți și musaca,
îți îndreaptă cutele sacoului când se așază în spatele tău la biserică,

mama de acum rulează direct în inimă imagini cu toate 
vârstele tale, cu toate vârstele surorilor tale.
Și înainte de ziua ei 
visează că ai fentat pandemia și ai reușit totuși să vii.

 
...

O casă frumoasă nu are etaj, nici piscină. Are dulapuri ascunse sub oglinzi, țiglă roșie, grădină uriașă cu meri bătrâni, un pridvor înalt lângă care doarme un câine lățos.
Casa e înconjurată de flori și scaune, are un pod din lemn, iar bârnele păstrează căldura mâinilor unui străbunic priceput. Bârnele sunt puternice ca neamul din care se trag locuitorii casei. Sub ele atârna cândva o oglindă și un brici. Acum buchete de sunătoare se clatină în vânt – clopote de lână eliberând în jur lumina.  
Oile nu mai rad trifoiul gras din spatele casei. Nici boii nu mai încălzesc grajdul lângă care doarme un câine cu vederea slabă. Dar casa a rămas la fel de frumoasă. Ferestrele ei proiectează cruci străvezii pe pereții albi. Ușile sunt praguri. De la singurătate la dragoste cu miros de colaci, la foșnetul pădurilor de fagi.
Ceapa crește în straturi strălucind după ploaie. Înaintea porumbului – bujori și gherghine. Mierle, sturzi și pițigoi curăță crengile pomilor și cărările dintre rândurile de cartofi. Curcubeie se întind peste acoperiș ca în desenele preșcolarilor. 
Poarta e verde. Obligatoriu verde. Fiindcă verde e lumea, fiindcă o casă frumoasă are o mamă și un tată.



 
...

Când îmi deschid brațele 
pieptul absoarbe lumea ca
partea de jos a unei clepsidre.
Dintre toți oamenii pe care îi cunosc, 
doar eu pot spune
de zece ori pe zi
sunt

fericită.

Crassula crește la picioarele mele 
fără să se miște în vânturile aspre 
de pe Pietrarilor. E imaginea 
mea din avioane,
adâncul meu neîmpărtășit.

Crassula, catalpa,
norii care se dau de-a dura 
pe sârmele de telegraf.

Tot ce mi-aș mai putea dori
sunt 10 oi și 1 vârf de munte.
Tot ce ți-aș mai putea dori
sunt 10 rațe și 1 colț de mare
pe care vara să le împarți cu mine.


 
...

De la fereastra salonului 509 se vede blocul în care ar trebui să mă mut 
și mă gândesc la Moise când a privit de pe munte Țara Făgăduită.

Așa dramatizăm noi, oamenii zilelor ușoare,
cu televizoare și analgezice, cu alergii la soare și flori.

Am ieșit din salon și când m-am întors eram un om diferit, 
acum pe planetă sunt câțiva oameni în plus
în fața cărora am stat ca trupul bunicii pregătit de ultima îmbăiere.

Dar eu am deschis ochii 
și le-am strigat: exact asta am visat eu ieri! Era un fel 
de garanție pe care țineam să le-o dau – știu tot ce s-a întâmplat.

Îmi doresc să fac zece pași până la fereastră. 


 
...

Chiar dacă a trecut mult timp de când am văzut Soprano prima oară, țin minte 
cum a jucat el, cum mișca palma când era furios sau 
când trebuia să fie furios,
cum se zbătea pe patul de spital. Și îmi aminteam de tata, el a trecut 
pe bune prin spital, dar Gandolfini părea la fel de adevărat. 
Fiul lui avea 10 ani când l-a găsit mort în camera de hotel, 
el – cu 10 mai mult decât mine. Și mi se pare nedrept 
pentru că Tony Soprano ar fi fost rampa lui de lansare în cinematografia de vârf.

Nu pot să mă mai uit la film. Mă scoate din minți scenaristul 
cu glumele lui proaste și cinice, ori de câte ori Paulie sau Criss 
râd pe seama ta, că ești gras, că poate o să mori de infarct. Am convingerea 
că toți știu cât ești de bolnav, cât de greu respiri, dar le convine. 

Așa trebuie să fie Tony Soprano, James Gandolfini – un om bolnav 
de inimă, care dă totul pentru un serial tv.


MONI STĂNILĂ s-a născut în Tomești, judeţul Timiș, 1978. A studiat teologie ortodoxă la Timișoara și Sibiu. Din 2010 trăiește la Chișinău și conduce împreună cu Alexandru Vakulovski cenaclul literar „Republica” al Bibliotecii Municipale. A publicat jurnalul de convertire Iconostas (Graphe, 2007), volumele de poezie: Postoi parovoz. Confesiunile dogmatistei (Ninpress-Charmides, 2009), Sagarmatha (Tracus Arte, 2012), Colonia fabricii (Cartea Românească, 2015), O lume din evantaie, pe care să nu o împarţi cu nimeni (Charmides, 2017) Ale noastre dintru ale noastre (Casa de editură Max Blecher, 2020), Ofsaid (Nemira, 2022) și romanele: Al 4-lea (Tracus Arte, 2013), Războiul solomonarilor (Polirom, 2018) Brâncuși sau cum a învățat țestoasa să zboare (Polirom, 2019) și Țipă cât poți (Polirom, 2020). O parte dintre poemele sale au fost traduse în franceză, germană, engleză, suedeză, spaniolă, bulgară, maghiară, lituaniană, rusă, azeră, catalană, turcă ș.a.

Comentarii

Your email address will not be published.

Cele mai recente din „BOX OFFICE. POEZIA”