/

Poeme de Cristina Ispas

Start
778 vizualizări
Citiți în 14 de minute
Introspecție

Orice vizită acasă a devenit pentru noi două și un prilej 
de introspecție.
Între florărie și cimitir, între piață și casă,
ajutându-ne mamele singure să-și care sacoșele cu roșii și ceapă,
măcar azi,
hotărâte să nu ne enervăm, tot pe ele, la cafeaua de dimineață,
trecem în revistă ultimele săptămâni
în care n-am apucat să ne vedem, în orașul nostru mare,
săpăm expert, pentru explicații,
în discursul părinților, al colegilor de la muncă, 
al societății veșnic în schimbare.  

Copiii noștri, între timp, se bucură de bunicile care-i răsfață
și de locul preferat din orășel, Monumentul Independenței, 
unde se cațără ca niște păsări bizare,
în adidașii lor mari, în tricourile țipătoare, 
și poartă propriile lor discuții. 

Doar la plajă se simt dezamăgiți de apa murdară și,
după ce se chinuie o vreme să se joace pe mal,
unși cu cremă din cap până-n picioare și cu șepcile forțate pe cap, 
vor acasă.

Dunărea e, într-adevăr, plină de gunoaie și miroase urât,
ne taie și nouă orice chef de înot,
dar peisajul e frumos, sălbatic, 
și, mai ales, complet lipsit de memorie. 

Îi trimitem într-o „aventură” prin pădure, 
cu buzunarele pline de biscuiți.

***

Dimineața ne scuturăm de nostalgie și pornim înapoi. 
E un drum frumos, care începe cu lunca pe dreapta
și se continuă cu satele adunate din sud, pline de copaci fructiferi, 
deasupra cărora se înalță, ici și acolo, 
casele neterminate ale badantelor.
Nici urmă, însă, de femei în putere,
doar bătrâni uscați, așezați pe băncuțe la poartă
sau, mai rar, călare pe bicicletă, 
înaintând prin arșiță, imposibil de încet.

Între sate, miriști, 
codobaturi galbene așezate delicat 
pe firele înalte de iarbă uscată.  

Apoi trecem Oltul, cu plaja lui largă, 
bucăți de oameni care ies de sub umbrele
și oameni întregi stând turcește în apa mult prea mică, 
ca și cum ar pluti, 
pescăruși și două lebede în fundal.

Noaptea târziu, înainte să adorm, văd la știri că a ars Geraiul,
un adevărat colț de rai pentru păsări, între Dunăre și Olt.
Întind imediat mâna să caut telefonul pe măsuță.
Arde sudul, mi-a scris deja prietena mea pe Whatsapp.
Am văzut, îi răspund, și aștept să văd dacă mai scrie ea ceva,
pentru că eu nu știu ce altceva să mai spun.

„Noapte bună”, citesc, după un timp.


 
Salata

Mâncam o salată, prietena mea își comandase bruschete 
un platou divers, cu roșii, brânză&mărar, somon și vinete
copiii se jucau printre mese. 
În mijlocul terasei creștea un tei
rupeau frunze din el 
se prefăceau că le mănâncă cu poftă.

Ieri, când vorbeam pe speaker,
în timp ce încropeam amândouă masa de prânz,
cu laptopurile de la muncă în așteptare 
(al meu pe frigider, al ei pe cuptorul cu microunde)  
îi spuneam aceleiași prietene cât de mult îi admir energia, 
toate lucrurile pe care le face, pentru ea și ceilalți,
dar ea protesta, 
îmi spunea că, în realitate, e doar haotică. Și fuge de probleme. 
În schimb, își dorește să fie mai mult ca mine, 
echilibrată, cu mintea foarte limpede.  
Am râs și i-am spus că nu eram deloc așa, 
eu nu fugeam de probleme, era adevărat,
în schimb mâncam haotic, doar să le fac față. 

 „Nu ești (niciodată) chiar acolo, în punctul critic,
nu ești tu asta, e doar o fază”, 
iată cu ce mă mint eu, i-am spus. 

„Nu ești tu de vină, e mizeria asta de viață”, 
mi-a păstrat ea tonalitatea.

Apoi mi-am amintit cum mă privisem în oglindă,
înainte să plec de-acasă, 
când încercam să-mi găsesc ceva de îmbrăcat.
Din ce în ce mai mare și mai pierdută.

Prietena mea și-a comandat un gin tonic,
și-a mai aprins o țigară. Săptămâna trecută era pe IQOS
acum fumează din nou țigări adevărate. Pare relaxată.

Îi cer un fum și îmi întinde pachetul să iau una întreagă,
dar n-am timp să fac nimic cu ea,
pentru că Natalia începe să urle 
și eu sar din scaun, să văd ce are: 
o mică zgârietură în palma murdară.  
O curăț, îi aplic un plasture cu elefănțel, 
și o privesc cum aleargă, fericită, înapoi la prietenul ei.

Apoi, din senin, încep să plâng în salată. 

 
Schimbări

Rădăcinile copacului ieșiseră mult în afară
am săpat sub ele și acolo ne-am făcut culcuș, copiii după-amiezei, 
înarmați cu bețe pentru câini și praștii pentru grauri,
războinici mai mult în teorie. 
Aveam și câte ceva de mâncare: 
miez de nucă într-un borcan cu capac, 
mere mici și zbârcite, 
struguri negri, cu boabe mărunte,
și o sticlă cu apă îndulcită.

Aduseserăm acolo și o bucată ruptă de preș,
o șa veche de bicicletă, cu pielea crăpată,
de care ne sprijineam pe rând capul,
un vechi fâș de ploaie, din care rupeam fâșii pentru steaguri,
și o carte fără coperte. 

Era încă vară, anotimpul pe care îl poți cel mai ușor
confunda cu eternitatea,
în care părinții și ambițiile lor pentru noi
ni se păreau mai îndepărtate ca niciodată.

Și eram singuri pe tot câmpul.
Rar se mai auzea țârâitul câte unei biciclete, 
pe drumul ascuns.

Odată cu toamna, 
mulți dintre noi aveau să migreze spre luminile orașului
și cu toții urma să ne întoarcem la școală,
dar până atunci învățam de la broască 
cum să sărim în bălți,
discutam ca păsările, în copaci,
moțăiam întinși pe bancă, la soare, ca pisicile,
și ne îngropam „comorile” în pământ,
cum își îngropau uneori câinii satului câte un os.

Apoi, pur și simplu, „comorile” aveau să devină complexe, 
dorințe ascunse și secrete,
știam deja asta, oricât ne-am fi prefăcut că nu,
și vara însăși avea să devină un anotimp grăbit, efemer, 
de nerecunoscut.
 

 
În cartier

E secetă, planeta se sufocă, 
pandemia n-a plecat nici ea de tot și, 
de câteva săptămâni,
a început războiul în Ucraina. 
Oamenii din piață și-au abandonat vechile subiecte:
pensiile, prețul la alimente, diferitele boli, schimburile de rețete
și au început să vorbească despre Rusia lui Putin. 
Despre ucraineni și NATO, conspirații, eroi și rezistență,
despre arme. 
O nouă sclipire a apărut în ochii albaștri, spălăciți,
ai vecinului meu de la doi, care suferă de Alzheimer. 
Despre arme își amintește bine și el, din armată. 

Eu eram cu Natalia, făcuserăm un ocol să lăsăm 
plasticul, sticlele și hârtia la centrul de colectare,
iar acum mergeam să cumpărăm carioci și pătrunjel.  
La stop, un bărbat doar în pulover, deși era frig, 
cu două pâini care nu-i încăpeau bine în pungă, 
a alergat cu pași mari și a prins din urmă un soldat 
de la unitatea de peste drum,
un băiat blond, micuț, care tocmai își cumpărase o shaorma.
L-a atins pe umăr și, când s-a întors,
l-a întrebat dacă o să fie război. 
Puștiul, care purta o mască roz, a dat din cap că nu.   

Înapoi acasă, Natalia și-a început proiectul la științe 
Salvează mediul și fii eco!
iar eu am reaprins focul sub oală. 

De fapt, dacă stau să mă gândesc mai bine, 
viața în cartierul nostru nu s-a schimbat prea mult.
Mai mulți soldați străini pot fi văzuți, zilnic, la coadă la Zeina Kebap,
și un copil care vorbește o limbă complet nouă a apărut în parc,
împreună cu mama și bunica lui,
dar în rest suntem aceiași oameni.

La tarabe erau aceleași vânzătoare,
tipul care aleargă chiar acum, gras și obosit, 
pe sub fereastra mea, e același de ieri
și chiar și pe domnul Pulover l-am mai văzut.

Ciorba mi-a ieșit bună,
iar desenul Nataliei, pe care mi l-a adus la bucătărie să-l văd,
e și el reușit:
un vapor negru, plin cu gunoaie, 
căruia i-a atașat și o pereche de aripi,
plutește pe o apă mare, albastră și foarte curată. 

Mai sunt și niște submarine, îmi spune ea, 
în timp ce alunecă cu lingura prin ciorbă, 
evitând să-mi pună, deocamdată, întrebări. 




CRISTINA ISPAS (n. 1979), poetă, traducătoare, critic literar, redactor de știri; doctor în filologie, cu o teză despre Fenomenul poetic românesc postdecembrist. Volume publicate: Fetița. mixaj pe vinil (2007), Rezervația (2011, 2021, volum nominalizat la Premiile Revistei Observator Cultural), 40. să înceapă jocurile (2018, Premiul „Sofia Nădejde” pentru literatura scrisă de femei). A mai publicat, de asemenea, proză scurtă, în antologia Dacă nu o viață liniștită, atunci o viață lentă (2017) și a contribuit cu o serie de texte la antologia de limericks De ce n-au pisicile coadă (2017). A coordonat, împreună cu V. Leac, antologia de poezie tematică Generația de aur (2020). Selecții din poemele ei au fost traduse în limbile maghiară, spaniolă și engleză.

Comentarii

Your email address will not be published.

Cele mai recente din „BOX OFFICE. POEZIA”