Emanuela Ignățoiu-Sora: „Dacă vom citi chiar și o singură poezie pe zi, vom deveni mai empatici, mai atenți la ceilalți”

Emanuela Ignățoiu-Sora este lector asociat la Universitatea din București (Facultatea de Științe Politice), finalizându-și studiile doctorale la Institutul Universitar din Florența. A publicat volumul Egalitate și nondiscriminare în jurisprudența Curții Europene de Justiție (C.H. Beck, 2008), dar și numeroase articole și capitole în diverse volume colective: Ethnic and Racial Studies (2011), Fighting Discrimination in Europe. The Case for a Race-Conscious Approach (Routledge, 2013), European Roma Integration Efforts – A Snapshot (VUB Press, 2013). A coordonat antologia Panglică neagră (Vellant, 2023) despre anvergura doliului și despre irizările sale în artă. A publicat trei volume de poezie: Ingluvii (Charmides, 2014), Clinamen (Casa de Pariuri Literare, 2021), Și noi dansam în plase de lumină și ace (OMG, 2025).

Irina-Roxana Georgescu: Dragă Ema, poezia ta, diafană ca o rochie de vară, ne plimbă prin lumi nebănuite, iar unul dintre nucleele poetice este amintirea. Ne poți mărturisi care e cea mai puternică amintire din copilărie?

Emanuela Ignățoiu-Sora: Tata tocmai mă lasă din brațe, pe scările din fața casei. E în jur de 4 dimineața și părinții mei se pregătesc să plece la gară, să ia trenul care îi duce la medicul din București. Mama a suferit de o boală rară și de două ori pe lună trebuia să ajungă la București pentru tratament. Tata o însoțește, iar eu rămân singură. Am în jur de patru ani. Îi privesc cum se îndepărtează, nu plâng, nu țip, știu că mama are nevoie de acest tratament, iar după ce nu le mai aud pașii pe uliță privesc cerul plin de stele, suntem la munte, mi se pare că e o sticlă uriașă care se ciobește, ar trebui să intru în casă, să mă adăpostesc, dar acolo camerele îmi amplifică singurătatea. O singură dată, grație unor circumstanțe fericite, am reușit să mă întorc în acele încăperi ale trecutului însoțită de un prieten. Prezența lui a îmblânzit acele spații care până atunci mă înfricoșaseră.

I.-R.G.: Cum se leagă între ele, în rutina amețitoare a fiecărei zile, proiectele tale atât de diverse – de la combaterea discriminării la poezie, de la problematica doliului la eforturile europene de integrare a comunității rome?

E.I.-S.: Cred că literatura și drepturile omului (domeniul în care activez profesional) au în comun această practică a empatiei, de a ni-l imagina pe celălalt, pentru a putea să ne întâlnim într-un spațiu al respectului reciproc și al grijii unuia față de celălalt, indiferent de etnie, identitate sexuală, statut socio-economic sau de alte diferențe. Și antologia despre doliu și întâlnirile cu prozatoarele pe care le-am organizat în vara lui 2017, când am vrut ca scriitoarele să aibă un spațiu la Muzeul Național al Literaturii Române, și când am cutreierat satele din România într-o cercetare despre gradul de vaccinare al copiilor romi – în toate aceste proiecte a fost mereu grija de a crea spații de vizibilitate pentru ceilalți. Încerc mereu să fiu atentă la ceilalți, deși de cele mai multe ori dau greș, dat fiind că sunt un om imperfect, plin de fisuri și de neputințe.

I.-R.G.: Ce rol are poezia într-o lume tot mai pragmatică, mai digitalizată, mai sufocată de griji și de nevoi?

E.I.-S.: Nu vreau să vorbesc în numele altor persoane, dar pot să spun că pe mine poezia e cea care mă ajută să nu mă destram, care mă adună de fiecare dată și care mă pune laolaltă piesă cu piesă. Acum câteva săptămâni mă aflam într-un oraș european pentru un proiect. Aveam mult de muncă, frigul mușca din mine, mă simțeam singură și descurajată, dar îmi cumpărasem un exemplar din The Paris Review și seara citeam câte un pasaj din interviul cu poeta Alice Oswald și mă întrebam împreună cu ea cum se stabilizează un poem sau ne preumblam în jurul unui râu din Anglia, compunând un poem ca pe o piesă de jazz, un asamblaj de voci și istorii personale, și asta m-a ajutat să o iau în fiecare zi de la capăt, până am ajuns iar acasă.

I.-R.G.: Care e cea mai mare provocare pe care ai întâlnit-o, atât în cercetările legate de discriminare, cât și în poezia ta?

E.I.-S.: Aș zice că e tocmai lipsa de a-l imagina pe celălalt, de care aminteam mai sus, și de a ne imagina pe noi înșine ca fiind celălalt. Pentru că dacă ne vom gândi la noi ca fiind cineva care va avea nevoie de servicii de sănătate, de educație, care va avea nevoie de creșe sau de cămine în care să fim îngrijiți în demnitate, ne vom da seama cât de importantă e o infrastructură socială puternică și bine pusă la punct. La fel și de a ne gândi că oricare dintre noi poate să ajungă să trăiască și să muncească într-o țară în care se vorbește o limbă maternă diferită de a noastră, în care nu suntem cetățeni, în care avem identități diferite, dar împărtășim demnitatea de ființe umane. Oricare dintre noi poate fi acel om vulnerabil care va avea nevoie de sprijin. Jurista și filosoafa Martha Fineman vorbește într-un minunat eseu despre „subiectul vulnerabil”, despre cum vulnerabilitatea, care e inerentă condiției umane, trebuie să fie inclusă în toate structurile, în toate politicile și practicile din societate, și că abia asta ne va duce la o societate cu adevărat egală și incluzivă.

Iar poezia e cea care dă cel mai bine glas fragilității noastre ca ființe umane și de asta cred că dacă vom citi chiar și o singură poezie pe zi, doar una!, vom deveni mai empatici, mai atenți la ceilalți.

I.R.-G.: Apare adeseori în textele tale mirajul unor noi orizonturi. Dacă ar fi să călătorești în locuri pe care încă nu le-ai văzut, care ar fi acelea? Cum se schimbă poezia ta după o călătorie?

E.I.-S.: Visez uneori la un mare tur, de cel puțin un an, prin Americi. Aș porni din Alaska sau poate chiar din ținurile canadiene, în Yukon, unde l-aș căuta pe Colț Alb sau aș petrece un timp cu minerii printre care a copilărit Lucia Berlin. Aș coborî apoi la New York, unde nu aș dormi deloc și unde aș sta câteva ore în fața tabloului Moonlight de Ralph Blakelock, amintindu-mi cum l-a descris Paul Auster în Palatul lunii. Aș porni pe străzi, fără să dorm deloc, în New York nu doarme nimeni, cum aflăm din Trilogia New Yorkului și din Răstignirea trandafirie. M-aș duce apoi la MoMA, unde mi-aș tăia părul cât aș privi tabloul Fridei Kahlo, Autoportret cu părul tăiat, și aș fugi de paznicii care sigur vor veni după mine, aș fugi până în Central Park, unde pentru câteva ore m-aș închipui într-o călătorie cu Walt Whitman. Aș traversa apoi America, m-aș minuna de vastele ținuturi, de peisajele dezolante, aș ajunge la San Francisco, unde m-aș da o zi întreagă cu tramvaiul și aș petrece o altă zi la City Lights, răsfoind cărți. Între cele două coaste aș fi făcut un popas la New Orleans, ca să mănânc beignets și să ascult jazz la fiecare colț de stradă. Apoi Pacificul la Big Sur, coasta californiană, oprirea la poalele vulcanului, în Mexic, oceanul văzut din nou, de data asta din cartierul Miraflores din Lima. Mi-aș da un răgaz să întemeiez un nou Macondo, apoi aș sta cel puțin o lună în Buenos Aires ca să dansez milonga și să străbat cartierele San Telmo, Palermo și Recoleta. Mi-aș încheia turul în iarba grasă din pampasul argentinian, cu ochii la Crucea Sudului și inima pregătită să se întoarcă acasă.

Ca să-ți răspund la ultima parte a întrebării, lucrez acum la un nou volum, în care o parte din poeme sunt inspirate de niște călătorii recente. Las aici unul dintre aceste poeme, scris într-unul dintre orașele pe care le iubesc:

e seară în inima Europei

și sunt înconjurată de femei

bătrâna durdulie care doarme

dormea și acum câteva zile când am ajuns la Viena

somnul ei îmi permite să mă apropii, să ne cunoaștem

e mică și are un balon roșu pe care îl înalță peste dunărea zgribulită

e mică și balonul ei traversează curți și poduri

mă întreb dacă bunica mea a văzut vreodată un balon roșu

dacă a mâncat somon cu spanac, ca mine acum

aș putea să întocmesc o listă a lucrurilor pe care nu le-a făcut

dar la mare a fost și puii de rață i-a hrănit

mâna ei mesteca leurda cu brânză, gura ei le frăgezea pentru pui

și, când le scuipa, gogoloaiele arătau ca spanacul pe care îl mănânc acum

suntem mulți străini în această cafenea mă întreb câți dintre noi s-au înălțat după balonul roșu, câți dintre noi nu s-au poticnit în drum