Poeme

1.
e atâta tandrețe în pelicula de pătură care ne înconjoară
în 
două căni de cafea desperecheate 
pe care nu am cruzimea să le clătesc.
e atâta tandrețe în spațiile
pe care mi le împrumuți de pe o zi pe alta.
distanța minimală dintre ochii noștri
respirațiile noastre care se bat cap în cap
lucrurile astea nu au un nume al lor
nu au văzut niciodată apa din cristelniță;
ne convine dușul ăsta rece lovind ceafa și palmele celuilalt, deschise și abile pe umerii noștri
ni le imaginam în jurul sforii
ni le imaginam în jurul creionului ros la capăt de incisivi 
în jurul coapselor noastre în jurul pernelor în jurul unui ghidon 
ne place să credem că rugăciunea spusă impulsiv în noaptea de dinainte de drum e degetul lui mic prins de al tău pe sub masă.
de pe scaunul de vizavi cineva mă întreabă de iisus 
după următoarea gură de bere o să știu să îi vorbesc cât mai frumos 
despre trupuri despre cum orice act de dragoste 
devorează 
despre cum murim de multe ori și
despre a doua zi după mahmureală.
și unica siguranță este că
în palma mea dreaptă e o palmă pe care nu e nevoie să o văd ca să o simt.
între mine și corul de cosași e un salt cardiac 
moale ca prima respirație în patul în care 
nu te mai trezești singur.
o să câștigăm amândoi 
cursa asta de autodepășire și individualism
iar în absența introspecției rutinizate
îmi mai rămân degetele frânte ale degetului mic
și valul balcanic –
câte o scrumiera pentru fiecare etaj 


2.
urzica între încheieturile rupte
sub lanțul celei mai apropiate linii
celei mai apropiate doze 
celei mai întinse autostrăzi.
între miros de păstârnac într-o bucătărie comunistă dominată de gândac
și îmbrățișarea caldă a celui care îți promite doar
siguranța dimineții următoare
doar mirosul înțepător între trei geamuri închise etanș 
și pereții împăienjeniți de igrasie.
pe bancheta din spate 
între pungi de plastic opărite și geamuri blindate
cu resemnarea confuză a câinelui 
pre-eutanasiere –
frunzele de brusture pe obraji sunt palmele
unei femei al cărei
nume poate fi oricare. 
sub frunze inima mea  
de iepure sălbatic alergat.
sacrificăm kilometri de piele
în căutarea unei tăceri confortabile 
ca o canapea scandinavă
ca întoarcerea la violențele gratuite ale 
bărbatului ce nici măcar nu vrea 
să fie aici 
iar eu cu perechea mea de brațe 
încolăcite în jurul cutiilor cu 4 generații de 
bandă scotch 
nu am știut niciodată să cuprind talii sau obraji
eu și perechea mea de umeri cu câte un părinte pe fiecare 
așteptând epifania ca un unguent 
pentru încheieturi 


3.
o mamă c-un copil aruncat pe umăr 
își urla supărările în fața ghișeului.
e între voi o țintă uriașă cu picioarele prea lungi
cu gândul la clanța strâmbă de la etajul 4
la pupilele care rumegă 
la seismul sintetizatoarelor ce clatină cursiva 
și ploaia de plombe smulse;
aș vrea să fiu în coconul pielii 
sufocată între coaste 
unde să bifez termenii și condițiile favorabile
unde
farurile mașinii nu s-au izbit de șolduri
iar copilul vrabie nu a cutremurat aleile cu urletele inumane;
iar acum, la fel ca atunci,
n-am înțeles că jocurile cu gust sărat se termină
într-un cerc de oameni cu creierul transparent 
mama si copilul ei; o coloană obosită cu kilograme de ochi injectați.
animalul cu punctul roșu în frunte și procesiunea de riduri care-i suflă-n ceafă.
n-am înțeles nimic, de fapt.
același zâmbet cariat colectiv
aceeași baltă de sânge comunală 
și noi înlănțuiți pe umeri
ne urlăm supărările prin semicercuri de termopan
aburite