câte ceva despre tărâmul lupilor singuratici sau o istorie suedeză a iubirii*

*

e tainică ora e noapte e iarnă 
citesc în ziare că a nins în sahara 
în lume acțiunile singurătății cresc 
la stockholm tot al cincilea om locuiește singur 
oficial se spune că e așa 
pentru că oamenii trăiesc mai mult și 
păsările tinere părăsesc foarte devreme cuibul
restul – doar niște fisuri în angrenajele existenței –
orașul în mijlocul mișcării sale pulsatoare
orașul singuratic pare să aibă capacitatea
de a-și izola locuitorii

mulți dintre ei au obosit 
în această lungă singurătate
care se vede pe dinafară 
se lasă dizolvați în distanțe
se lichefiază-n oglinzi ori ies și se distrează
și glumesc prin cafenelele din Gamla Stan
să nu simtă mușcătura timpului a uitării
se pierd în forfota surdă a străzilor
retrăindu-și mereu în minte nopțile nedormite
uneori ajunge la urechile lor rumoarea 
râsetele din apartamentele vecinilor
semne că totul e posibil că utopia nu există 
decât atunci când se experimentează
și nu reușește

 
*

înfiorați sub membrana mitului moirelor – 
cele care trag de fire ca proastele – 
suspendați între cer și pământ
necântărind mai mult decât o umbră
actorii zilei interpretează piese clasice
unele mă emoționează atât de mult 
îmi ating toți nervii
încât mă simt mândră când mă îneacă plânsul 
sau închipuirea îmi joacă o festă
orașul și locuitorii lui se obișnuiesc
încetul cu încetul dumnezeule 
ce culori și ce ferestre deschise la soare
casele nu au secrete dar înlăuntru e liniște

în ciuda râsetelor celor mai în vârstă
a zâmbetului fățiș pertinent cu care 
mă întreabă unul de Aleph-ul lui Borges
e o chestie tristă există o insectă care cântă
închisă în pumnul unei mâini de umbră
aici prezentul e perpetuu – 
încă nu s-a inventat timpul

 
*

în lipsă fericirea își trimite simbolurile
pentru chilia sângelui meu curgând roșu și aspru
pentru voi atât de avari cu timpul și vorbele
pentru piatra pe care încă n-a crăpat-o gerul
și pentru omul care nu s-a despărțit de sine însuși

mai plini de curaj și cunoaștere
sub ninsoarea domoală și peste calamitățile lumii
cu porii lor sorbind tot frigul universului
doi oameni se sărută se îmbrățișează
sub soare zăpada respiră vibrează
peninsula mai are țărmuri
și o corabie fantasmă care încă așteaptă

 
*

uneori dorm cu ochii larg deschiși 
instantanee se îmbrățișează și se despart
din nou se apropie răsucindu-și formele fără substanță
imagini suspendate se rotesc în jurul meu
mintea e trează și soarele răsare ca de obicei la răsărit
simt înăuntru ceea ce se întâmplă afară
strălucirea pustiului în stockholm arkipelago 
cum mi-ar cădea inima din trup într-un spațiu care se prăbușește
vreau să vorbesc dar cuvintele umede s-au lipit de cerul gurii
lumina crește din oră în oră – un ciclon uriaș de timp – 
dimineața țese o pânză aurie transparentă 

 
*

astăzi e sărbătoare nimeni nu citește ziarele 
e opt martie flori ninse – vântul le clatină și le risipește – 
străzi parcuri chipuri fără nume dispar într-un zid cenușiu
două sau trei păsări revendică un copac
eu privesc printr-o fereastră acoperită de zăpadă
o lumină albă strecurată peste aleea înzăpezită
peste silueta tăcută a unui om cu un câine
omul își grăbește pasul silueta se destramă 
doar urmele – cicatrici deschise în zăpadă
îmi amintesc de convorbirea telefonică cu nino
o săptămână înainte de a-și înfige pieptul în lama dezgolită
așezându-și povara de suflet în împărăția norilor
spațiul se rotește veșnic – arbori de silex frunze de fum
mai mult vibrație decât tremur – materia se consumă pe dinăuntru

 
*

ninge aici și aiurea în lume 
ninge cu har și milostivire
mătăsos ușor ca o vibrare de gene 
străluminată ora se închide în altă oră
trecerea ne supune destinul celor trei timpuri
argumente cheie pentru viața repetată zi după zi
nicio clipă de răgaz am sosit aici fără idei fixe
spațiul e locuit de om omul e locuit de tăcere
uneori de ceea ce numim dragoste libertate viață
și de multe minciuni care ne fac bine
forme imagini anii fantasme și ecoul 
a tot ceea ce se întâmplă în mintea noastră 
dar foamea de a fi cu ce să o saturi?

 
*

cultura civilizația îmi dau un imbold 
să ne întoarcem la realitate lăsați-vă de mitologii
moartea ca și patima e un realism pe termen lung
cu condiția de a o stăpâni de a o împărți în cantități rezonabile
iar mândria ne cioplește o cută adâncă pe inimă
o linie roșie roșie ca miezul de pepene 
mustind apă vrăjită și picături proaspete de sânge
de pe balconul de la etajul opt orașul pare abstract
o dronă și un helicopter survolează muntele lui Fleming
pe care urbanizarea îl tocește până la dispariție 
câțiva trecători ca o negură se lasă dizolvați printre ambulanțe

 
*

înconjurați de tăcere și iarnă 
sincronizați frecându-ne mâinile înghețate 
sorbind prin toți porii frigul universului
ne mișcăm în grabă pe străzi de parcă
primăvara înflorită ne așteaptă după primul colț
mirosind a cafea și pământ reavăn 
apoi ne scufundăm cu toții în nimicurile zilei
stortorget golită de oameni pare misterioasă și sumbră
se mai aude doar zgomotul pe care îl face vântul 
venit să-și tragă sufletul aspru de armura zilei lovindu-se
toate lucrurile se întorc la locul lor umile și șterse
eu șovăi mă gândesc la toate victoriile și înfrângerile 
la căderi și ridicări singurătatea nedesăvârșită
pe cei care m-au iubit și părăsit 
îi adăpostesc în partea stângă a pieptului
și sunt mai tristă decât orașul acoperit de zăpadă

deasupra ființei mele
marea bufniță albă a memoriei își înfoaie făptura

* Suedia are cel mai mare număr de gospodării singure din lume și se estimează că aproximativ 300.000 de persoane din țară sunt izolate social.