1. Cum s-a conturat ideea romanului „Nu toate tăcerile”?
Ceea ce este acum romanul Nu toate tăcerile a început acum vreo trei ani ca o povestire care se numea „Ispășirea”. Era vorba despre cum poate tăcerea să distrugă o viață de om. Deci am abordat tăcerea ca minciună. Ideea am păstrat-o, dar am explorat mai departe și alte valențe ale tăcerii.
La un moment dat m-am împotmolit: nu îmi ieșea ceea ce voiam. Până când, în plină pandemie, am vizitat un sat din sudul Belgiei, din Valonia. Un sat de pe lista celor mai frumoase sate, care, vara, are și un festival de artă stradală. Mi-a plăcut atât de mult, încât am căutat informații despre acesta. Din aproape în aproape, cu documentare la Biblioteca Regală din Bruxelles, am descoperit că are o istorie remarcabilă, legende, credințe și obiceiuri bogate. Astfel, am ales să-mi plasez acțiunea și personajele într-un sat creat după chipul și asemănarea acestuia, în cadrul celui de-al doilea război mondial, cu mișcarea de rezistența valonă și colaboraționismul. Bogăția istorică a acestui sat mi-a determinat firul narativ. Ca și elementele de antropologie socială și culturală.
2. Cum a decurs scrierea lui?
Cu poticneli. Mai întâi a fost nemulțumire – îmi dădea mereu cu virgulă. Am făcut o pauză de aproape un an. Apoi a fost o perioadă de documentare intensă: lectură, vizite în sat, la bibliotecă, vizionare de documentare despre război, Rezistență, colaboraționism, represiune… Documentarea a decis evoluția poveștii începute în 2021. Cam 70% din roman a fost scris de la sfârșitul lui august 2023 până la sfârșitul lui martie 2024.
3. Cum vă doriți să fie citit romanul „Nu toate tăcerile”?
Mi-aș dori ca cititorul să fie atent la nuanțe. În viață nu există doar alb și negru. Așadar, nici în literatură. Și să reflecteze: e tăcerea întotdeauna bună? Sau rea? Ce ar fi făcut el, cititorul, în locul personajului cărții?
