Tennessee Williams (1911-1983) este prea cunoscut ca dramaturg – piesele sale de teatru premiate cu Pulitzer au fost adaptate inclusiv pentru cinema – pentru a stîrni interes și ca autor de proză scurtă, în ciuda faptului că a scris vreo șase volume de povestiri (cîteva povestiri fiind de asemenea adaptate pentru cinema), deloc mai prejos decît restul operei sale. Dacă nu mă înșel, acest mic volum de proză scurtă este primul tradus la noi și, în lipsa unei note asupra ediției, cele nouă povestiri par a fi fost selectate dintre cele scrise între anii 1937-1955 (adică perioada de înainte de debut și cea a marilor succese), plus două texte din anii ’70 (perioada de umbră a carierei sale, cînd alcoolul și consumul de droguri i-au afectat cariera).
La o privire de parțial ansamblu, această restrînsă selecție din proza lui scurtă (cam zgîrcită selecție, dat fiind că apare totuși într-o „Serie de autor”) are ca protagoniști tineri aflați în fața unor momente decisive, de intrare în viața de adult, de confruntare cu propria alteritate, de acceptare a propriei diferențe sau de adaptare a diferenței lor în societate. Majoritatea sînt, așadar, niște inocenți/ marginali și se află în pragul unui moment, deseori „nerușinat”, care le marchează sau chiar le sfîrșește viața. Pe alocuri mi-a amintit de povestirile unei alte autoare sudiste despre care am scris aici: Flannery O’Connor.
În „Poiana cu copii albaștri” – o povestire probabil cu substrat autobiografic scrisă pe vremea cînd Tennessee Williams era la colegiu – o fată devine fascinată de un coleg de facultate care scrie poezii și împarte cu acesta un moment intim înainte ca ea să părăsească orașul împreună cu logodnicul pentru a-și începe viața de femeie adultă. În proza titulară, o fată timidă, moderat talentată la pian și intrată abrupt în tumultul adolescenței (înțelegem că tocmai are prima menstruație), se îndrăgostește de un coleg, violonist de cert talent, tulburarea emoțională ducînd la compromiterea concertului în duet. Farmecul povestirii vine din faptul că întîmplarea este povestită retrospectiv de fratele mai mic al fetei, care fusese un martor confuz, fără să fi înțeles, la momentul respectiv, ce se întîmplă.
În „Pasărea galbenă” – povestire ecranizată de Faye Dunaway în 2001 – fiica adolescentă a unui pastor protestant se revoltă cu violență, la propriu, împotriva familiei și pleacă de acasă pentru ca, ani mai tîrziu, să dea naștere unui copil din flori – moment în care povestirea ia o turnură fantastică (totuși nu chiar ca-n Rosemary`s Baby, filmul din ’68 al lui Polanski). Însă în proza „Împlinită” (1973), o fată din flori pe nume Rosemary, fără menstruație deși împlinise douăzeci de ani, introvertită pînă la muțenie („părea hotărîtă și sortită să treacă prin lume ca o ființă nevăzută și neauzită”), se desprinde de mama ei, care încearcă să o „introducă” cu forța în societate, și găsește refugiu, ultimul refugiu, în casa mătușii, o femeie retrasă și ruptă definitiv de societate, care are viziuni, cu cine altcineva, decît cu Fecioara Maria.
În proza „Un 10 august fericit”, două femei de treizeci de ani locuiesc de prea mult timp împreună într-un apartament newyorkez, iar situația devine „oneroasă”. Tot despre o locuire împreună care schimbă lucrurile este vorba și în dramatica „Împărăția pămîntului”, unde un bărbat pe moarte aduce acasă o fată de la bordel, doar pentru ca aceasta [spoiler alert] să se îndrăgostească de fratele lui vitreg. În cele din urmă, bărbatul își dă duhul horcăind și urlînd la cei doi, în timp ce în camera de deasupra aceștia se împreunează în urlete de extaz.
Restul povestirilor au ca protagoniști bărbați, mai mult sau mai puțin „bărbați”. Proza „Un braț” spune povestea unei „tîrfe masculine” oloage, a unui tînăr fost campion la box, care-și pierduse un braț în urma unui accident („acum arăta ca o statuie spartă a lui Apollo”), și care, „neputînd pune în cuvinte schimbarea psihică produsă de această mutilare”, se prostituează, apoi ucide din culpă și tîlhărește un broker, fiind condamnat la scaunul electric. În închisoare, așteptîndu-și execuția, începe să primească scrisori duioase de la toți bărbații care-l cunoscuseră sexual și care-și arată deopotrivă consternarea, regretul și dragostea. „Și pentru că era condamnat la moarte, căpătase în ochii acestor corespondenți calitatea abstractă și de taină a preotului care ascultă, fără să fie văzut, confesiuni despre vină”. Abia această ipostază îl face să-și regrete moartea iminentă.
În „Doi într-o partidă”, un bărbat gay și o femeie alcoolică, ambii „zîne”, dezvoltă o relație de prietenie intimă bazată pe „anarhia morală” care-i unește și, implicit, de colaborare în echipă, astfel încît își pun la bătaie economiile și cumpără împreună o mașină cu care pleacă la drum să facă bani, ca „două păsări zburând alături împotriva vîntului”. Această road story, deopotrivă violentă și tandră, plină de înțelegere față de personajele sale, este unul dintre vîrfurile volumului.
Am lăsat la urmă cea mai „scandaloasă” povestire, cea în care un bărbat pe nume Burnas își descoperă accidental tendințele masochiste mergînd la un salon de masaj, pentru ca, în cel din urmă act al „ispășirii”, [spoiler alert] să se lase cu totul în mîinile „izbăvitorului” său, căruia îi ia „o zi și o noapte să mănînce carnea de pe oasele rupte”. Povestirea se cheamă „Dorința și maseurul negru”, pentru că, da, maseurul „canibal” este… negru. Las la latitudinea cititorului posibilele interpretări ale acestei povestiri.
