1. Cum s-a conturat ideea volumului „Kanashibari”?
După ce ne-am epuizat reciproc în „Iertați-mă că nu sunt japonez”, am făcut un armistițiu cu realitatea și am căzut de acord că nu suntem de acord. Și nici nu ne simpatizăm prea tare. Am lăsat tonul jurnalului deoparte, Japonia a devenit din personaj principal un decor și m-am întrebat cum ar fi dacă mi-aș imagina amintirile. Oare poți face realitatea mai îndurabilă visând-o?
2. Cum a decurs scrierea lui?
Destul de dezlânat. Prima povestire au fost scrisă în 2012, într-o joacă, fără să-mi fi propus nimic concret, iar ultimele, pe măsură ce deveneam ceva mai pregătit pentru ele, în vara lui 2021, cu program aproape zilnic și normă de semne pe sesiune. Până în primăvara anului următor, le-am scuturat bine și le-am trecut pe toate prin câteva rescrieri.
3. Cum îți dorești să fie citit volumul „Kanashibari”?
Cu un ceai (nu neapărat verde) alături și cu gândul că spațiul în care se petrece rămâne, în ultimă instanță, doar un pretext. Japonia, deși pare destinația, nu e decât punctul de plecare al unei călătorii către insulele, încă neexplorate îndeajuns, din adâncurile fiecăruia dintre noi.
