Recunosc cu nostalgie că, ori de câte ori am ocazia, revăd cu maximă plăcere filmul regizat de Clint Eastwood în 1995, anume, Podurile din Madison County, o adaptare a cărții lui Robert James Waller, în primul rând, pentru interpretarea inegalabilă a protagoniștilor (armonia sublimă dintre Meryl Streep și Clint Estwood) și, în al doilea rând, pentru felul în care simplitatea unui subiect – ambiția fotografului Robert Kincaid de a lua cât mai multe imagini cu unul dintre cele șase poduri acoperite din comitatul Madison (Iowa) pentru National Geographic – se poate transforma într-o poveste inedită, exemplară, calități, de altminteri, confirmate în anul următor prin palmaresul impresionant de premii obținute (8), printre ele numărându-se Oscarul și Globul de Aur pentru cea mai bună actriță în rol principal (Meryl Streep, favorita mea din totdeauna și pentru totdeauna!!), Globul de Aur și César-ul pentru cel mai bun film al anului. Asemenea acestui fotograf și lui Radu Paraschivescu (recent oaspete al revistei noastre), și pe mine mă fascinează podurile și am un sentiment de călător în timp, chiar și în orașul meu, când le traversez; această stare mă determină să le caut în toate excursiile mele, împărtășind astfel constatarea scriitorului român că „cele mai frumoase impresii pe care le-am cules se leagă de poduri, de felul în care unesc ele maluri, continente, obiceiuri sau culturi” (Paraschivescu, 2022: 12). Când mă gândesc la Podul Londrei, străbătut agale la un sfârșit de august alături de fostele mele studente Florina și Rodica, la Podul Queensborough, traversat în mașina confortabilă a lui Mike sau la celebrul Pod al Suspinelor, admirat în timpul excursiei familiei noastre la Veneția, accept cu ușurință faptul că e posibil ca, în acele momente, să fi simțit că spațiul și timpul se află într-o ecuație indestructibilă (vezi și Florescu, 1980: 68), sau să fi admis adevărul că podurile, oriunde s-ar găsi, „fac și ele parte din însemnele gradului de civilizație a unui popor” (Florea et al., 2012: 26).
Vedere de pe pod(uri)
Când autorii își invită personajele/cititorii să încerce traversarea unui pod, le oferă, de fapt, acestora accesul către o lume deosebită, lumea vrednică a podurilor, care sunt, în cuvintele lui Ivo Andrici, „mai importante decât casele și mai sfinte decât templele. Ele sunt durate întotdeauna cu chibzuință și în locul unde se întretaie cele mai multe trebuințe ale oamenilor, sunt mai trainice decât alte construcții, nu servesc unor scopuri rele sau ascunse” (în Rusu, 1988: 11), o lume a combinației dintre inginerie, utilitate și un suport inepuizabil de legende, mituri și secrete, așa cum le găsim iterate în cartea lui Paraschivescu la descrierea câtorva poduri semnificative: Marienbrucke din Bavaria, Teufelsbrucke din Elveția, Cardiganshire din Țara Galilor, Pont Valentre din Cahors (protagonistul volumului amintit!), sau Pont des Supplices (viitorul Pont du Corbeau din Strasbourg), loc al sinuciderilor.
Conștient de menirea unui pod, anume, aceea de a asigura „continuitatea unei căi de comunicație peste un obstacol natural (o vale, un torent, un pârâu, un râu, un fluviu, un braț de mare)” (Florea et al., 2012: 25), protagonistul lui Wallace Stegner, Oliver Ward, se implică în realizarea, în Canionul Boise, în primăvara anului 1885, a unui pod suspendat, explicat tehnic ca având „tablierul care susține calea, suspendat de lanțuri sau cabluri portante, cu rol de element principal de rezistență” (Rusu, 1988: 50), pod a cărei perioadă de construcție a fost marcată de frenezia și exuberanța executanților, în pofida unor greutăți abia surmontabile; dar toate eforturile le-au fost răsplătite, căci „după ce l-au terminat, podul a devenit parte din peisaj” (Stegner, 2021: 532). Era o invenție inginerească a lui Oliver pe care soția lui, Susan, o asemăna cu „o pânză de păianjen”, care „se încovoia și se legăna amenințător” când bătea vântul, în timp ce dedesubt „apa curgea cu o viteză amețitoare”, descriindu-l, temătoare, așa: „Nemișcat, ca o curbă într-un desen, podul atârna între cele două stânci. Imaginea lui, completă până la balustradă, plutea pe apa lină dintre bulboane. Ochilor ei, hipnotizați parcă, i se părea că o lua la vale, însă podul rămânea pe loc.” (542)
Podurile pot fi privite pe de o parte ca simple construcții, „de metal, de lemn, de cărămidă sau de beton”, așa cum constată naratorul lui Radu Paraschivescu, adică, niște construcții „care leagă între ele malurile unei ape curgătoare”, sau trec „pe deasupra unei alte căi de comunicații sau a unui obstacol de tip urban sau rural” (Paraschivescu, 2022: 125), atunci numindu-se pasaje, ori trec „peste o vale fără curs de apă”, devenind viaducte, ca cel descris de Juan în călătoria sa în Carolina de Sud, la scurtă vreme după inundația din zonă: „Podul, deși încă în picioare, nu oferea siguranță (…). Podul nu era un pod simplu arcuit sau suspendat, ori cu grinzi în consolă, ci un viaduct cu alternări de terasament care trecea peste o mlaștină largă pe unde, în vremuri normale, râul se strecura alene de-a lungul mai multor brațe” (Linklater, 1969: 295).
Pe de altă parte, așa cum sunt descrise de specialiști, podurile „sunt adevărate opere de artă, au îndârjirea de a rezista șuvoaielor apelor vijelioase, au o linie zveltă, spectaculoasă, au utilitate în stabilirea și dezvoltarea relațiilor economico-social și culturale ale colectivității de oameni” (Rusu, 1988: 7).
Artă și inginerie
Așadar, autorii își pot delega personajele să aprecieze aceste construcții reprezentative nu doar sub aspectul utilității lor, ci și din perspectiva unor canoane estetice, conform cărora, podurile intră în categoria realizărilor artistice de prim rang, destinate „să asigure, în condiții optime, exploatarea unei căi de comunicație (…), datorită înaltului grad de tehnicitate cerut la executarea podurilor de orice fel și datorită funcțiunilor în perioada de exploatare” (Popp et al.,1961: 5). Indiferent de destinația sau structura lor, podurile sunt acele lucrări de artă care „asigură traversarea obstacolelor naturale (râuri, torenți, lacuri) și artificiale (drumuri, căi ferate, canale), întâlnite pe traseul căii de comunicație deservită” (5), fascinând în același timp trecătorul prin caracterul lor ornamental specific, așa cum îl percepe Natalie la traversarea unui pod din nord-vestul Londrei: „Felinarele de la capătul podului erau din fontă şi aveau la bază niște pești cu gura deschisă. Niște cozi de dragon se încolăceau pe stâlp şi fiecare felinar avea un glob din sticlă portocalie. Străluceau şi erau mari ca niște mingi de fotbal. Natalie uitase că podul nu era doar ceva folositor. Se strădui să ignore frumusețea, dar nu reuși întru totul” (Smith, 2013: 297).
Personajul eponim al lui Zusak, Clay (Dunbar) ajunge să descifreze mesajele podurilor abia după ce le înțelege din perspectiva constructorului, adică, după ce studiază la bibliotecă cele „două coloane mari de cărți. Tot ce putuse găsi despre poduri. Mii de pagini, sute de tehnici. Fiecare tip, fiecare dimensiune. Toate jargoanele de specialitate. Le citea și nu înțelegea nimic din ele. Dar îi plăcea să se uite la poduri: la arce, console și grinzi” (Zusak, 2019: 107), mai bine zis, după ce descoperă că pe lângă funcția sa de comunicare terestră, peste un obstacol natural sau artificial, orice pod poate fi încadrat în următoarea formulă: „există – lucru, stă în relație cu cineva – obiect, să intre în relație cu cineva pentru ceva diferit de el însuși – semn” (Florea et al., 2012: 10). Podul din povestea lui Clay, construit împreună cu tatăl său, „la Silver, în albia uscată, (…), prefăcând zile în săptămâni și săptămânile într-o lună (…), foarte lent, dar foarte sigur” (Zusak, 2019: 335), un pod care „prindea formă” și devenea „o construcție constantă” (548), este un pod pe care prietena sa, Carey, îl vede ca fiind „făcut din tine însuți” (336), conceput să reprezinte „o emblemă a alianțelor consolidate” (Paraschivescu, 2022: 126), să îndeplinească dorința familiei, exprimată de tată și fiu, de a consolida legătura trecutului cu prezentul.
Reale sau simbolice, podurile leagă nu doar două maluri, ci sunt adevărate punți între culturi, tradiții, oameni, prin modul în care materializează suspendarea izolării în favoarea comunicării și în spiritul continuității, eliberând energii și atracții de neprecizat, latente, care deseori le dau un farmec de mister, lăsându-le să se învăluie în lumea poveștilor, a miturilor, a legendelor; astfel, traversarea oricărui pod poate deveni o experiență unică, așa cum o exprimă vocea narativă a lui Paraschivescu: „Forța de seducție pe care o degajă podul ține și de riscul căruia i se expune omul care se încumetă să-l străbată (…). Mersul pe pod livrează de multe ori frisoane, transpirație și senzații tari (…); dincolo de rostul lor practic, construirea unui pod echivalează cu o tentativă de completare – de fapt, de îmbunătățire – a lucrării divine” (Paraschivescu, 2022: 126).
Referințe
Florea, Sabin, Ionescu, Constantin, Chirvai, Cornel, 2012, Podul – creație, trăire și cunoaștere, București: Media Drumuri Poduri
Florescu, Mihai, 1980, Materie și mișcare. Opinii contemporane, București: Editura Științifică și Enciclopedică
Linklater, Eric, 1969, Juan în America, București: Editura pentru Literatură Universală (trad. Dan A. Lăzărescu)
Paraschivescu, Radu, 2022, Podul Diavolului, București: Humanitas
Popp, Dragoș, Negruțiu, Radu, 1961, Cartea constructorului de poduri. Poduri masive, București: Editura tehnică
Rusu, Mircea, 1988, Podurile de-a lungul timpului, București: Editura Tehnică
Smith, Zadie, 2013 (2012), Nord-Vest, Iaşi: Polirom (trad. Casiana Ioniţă)
Stegner, Wallace, 2021 (1971), Unghiul de repaus, București: Litera (trad. Petru Iamandi)
Zusak, Markus, 2019 (2018), Podul de lut, București: RAO Distribuție (trad. Adriana Bădescu)
