/

Thymosul și-un exercițiu de imaginație

Francis Fukuyama descrie un arhipelag al identităților din ce în ce mai fragmentate și fragmentare, riscând la un moment dat ca acestea să sfâșie pânza coeziunii sociale.

1040 vizualizări
Citiți în 17 de minute
Francis Fukuyama, Identitate: nevoia de demnitate și politica resentimentului, Humanitas, 2022 (231 pag). Traducere din engleză de Irina Manea

După ce-a creat o nemaipomenită vâlvă în urmă cu 30 de ani cu Sfârșitul istoriei și ultimul om, carte tradusă în românește (1997), celelalte apariții editoriale semnate de Francis Fukuyama n-au mai atins cota de interes izbutită inițial. Poate că a contat și faptul că analizele și mai ales prognozele privind mersul istoriei în orizontul de început al mileniului al III-lea n-au împlinit mai deloc așteptările. Zadarnic a încercat eseistul și politologul american să-și explice și să-și nuanțeze ipotezele. De altfel, un astfel de demers încearcă și în debutul cărții de față, Identitatea: nevoia de demnitate și politica resentimentului, invocând o eroare de amplasament conceptual în receptare, respectiv sensurile date celor două noțiuni-cheie – istorie, respectiv sfârșit. Și pentru că lucrurile nu vor fi lămurite vreodată, iar istoria continuă să ne ia prin surprindere, ba chiar să ne înfricoșeze, să vedem în cele ce urmează care sunt mizele noi ale unei cărți apărute în 2018, în plin regim Trump, ba chiar asumată fiind ca un exercițiu intelectual și mai apoi editorial datorat tocmai acestei „traume” resimțite de o bună parte a establishment-ului american, după alegerile din noiembrie 2016.

Conceptul-pivot în jurul căruia Francis Fukuyama își desenează dantelăria speculativă este cel de identitate. Firește că nu este ales deloc întâmplător, câtă vreme sunt destui cei ce acuză nevoia de ieșire dintr-o paradigmă a istoriei veche de mai bine de 150 de ani, anume aceea a națiunilor, în favoarea unei reconstrucții geopolitice suficient de articulate încât să asume fenomenul globalizării. Nu doar istorici precum Oliver Jens Schmitt, dar și numeroși alți analiști ai lumii postmoderne înclină să considere conceptul de națiune drept unul obosit, contraproductiv și stânjenitor, oarecum anunțând ieșirea dintr-o paradigmă al cărei corset strânge sever și chiar taie respirația. După ce distinge între identitatea personală și cea comunitară (prima este analizată într-un periplu ce trece prin trei puncte de cristalizare – Martin Luther, Jean-Jacques Rousseau și Revoluția Franceză – și se definește ca diferență esențială între sinele interior sau ego, respectiv exterioritatea percepută drept altceva), accentul cade pe cea din urmă. Întrebarea cu privire la viabilitatea națiunii, ca element definitoriu al umanității globalizate, este pusă cât se poate de limpede, autorul considerând că abordarea „conform căreia ideea de stat este învechită și statele ar trebui înlocuite de organisme internaționale este defectuoasă, deoarece nimeni nu a fost în măsură să propună o metodă bună pentru a consolida în mod democratic astfel de organisme internaționale” (p. 160). Vedem tot mai îngrijorați cum sistemul pan-european dă semne de slăbiciune, fără a reuși să îmbine principiul național cu unul comunitar și împotmolindu-se într-un birocratism complet lipsit de viziune. În ce îl privește, Fukuyama indică nu mai puțin de cinci funcții în baza cărora statul național nu poate fi înlocuit cu altceva: asigurarea unei securități fizice a cetățenilor, o guvernare echitabilă, proiect dezirabil de dezvoltare economică, rată ridicată a încrederii și delegitimarea suspiciunii, siguranță socială și câmp propice de acțiune în contul democrațiilor de tip liberal. Toate acestea consolidează solidaritatea, evitând crize provocate de triburile angajate în uniuni și structuri federative fluide. Viziunea gânditorului american poate părea stranie, ba chiar conservatoare, sfidând mainstream-ul tot mai vocal și dispus să cânte prohodul pe cadavrul celui acuzat ca fiind, în veacul trecut, generator de masacre și orori la scară planetară. Pe de altă parte, este denunțat resentimentul unor state iliberale (printre acestea, mai cu seamă Ungaria, Rusia, dar și China sau alte națiuni asiatice ori africane), transformând identitatea exacerbată într-o pârghie de amorsare a noului val de naționalism. Devianța spre extreme (dreapta sau stânga) este diagnosticată în chiar sânul societății americane, fie că este vorba despre adepții fanatici ai suprematismului albilor (comilitonii înfocați ai lui Donald Trump), fie că este vorba despre elitele universitare adepte ale corectitudinii politice. Încercând să fie lucid și cât mai neutral ideologic, Francis Fukuyama descrie un arhipelag al identităților din ce în ce mai fragmentate și fragmentare, riscând la un moment dat ca acestea să sfâșie pânza coeziunii sociale. Astfel, identitatea colectivă se atomizează, practic, un colaps fiind tot mai probabil. Ideea de diferență se impune în defavoarea celei a unității, pe fundalul unei emancipări a identității individuale, oarecum repulsivă, ba chiar ostilă oricărui proiect ce aduce aminte de masificare, de istoria gregarizării sub valul uriaș al tehnologismului și secularizării din instinct politic liberal, inițiate în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Da, părem a fi la răspântie, dar sfârșitul istoriei fiind amânat sine die, mai e mult de trudit pentru a ține pe linia de plutire o lume pe cât de apucată, pe atât de dornică să-și facă singură felul. „Deși astăzi ar fi greșit să legăm identitatea de rasă, etnie sau religie, este corect să spunem că identitatea națională într-o democrație funcțională necesită ceva mai mult decât acceptarea pasivă a unui crez” (pag. 186), plusează autorul vag nostalgic, după ce repertoriază crize ce ne-au surescitat în ultimele trei decenii (valul refugiaților sirieni sau afgani, atacurile teroriste, atrocitățile născute din spiritul sangvinar de revanșă), incredul până la urmă în privința soluțiilor izvorâte din înțelepciunea regăsită după lungi deambulări bezmetice.

Fukuyama indică nu mai puțin de cinci funcții în baza cărora statul național nu poate fi înlocuit cu altceva: asigurarea unei securități fizice a cetățenilor, o guvernare echitabilă, proiect dezirabil de dezvoltare economică, rată ridicată a încrederii și delegitimarea suspiciunii, siguranță socială și câmp propice de acțiune în contul democrațiilor de tip liberal.

Conceptul de identitate are o armătură solidă. Piatra lui unghiulară ar fi thymosul, definit, printre altele, ca fiind un „aspect universal al personalității umane care pretinde recunoaștere” și angajează chestiunea sensibilă a demnității. Apelul la thymos pentru a edifica identitatea cât mai riguros cu putință nu este surprinzătoare și nici originală. Cam la fel a procedat, în proiecte intelectuale diferite, René Girard (Violența și sacrul) și Peter Sloterdijk (Mânie și timp). Cel din urmă vorbește chiar de o lume thymotică, angajată într-o competiție în care eroii cu expresie thymotică accentuată apelează la trăirile profunde ale unui eu dominat de mânie, onoare, demnitate, sacrificiu de sine, așadar un mix de patimi prin care sinele ia consistența unui personaj temerar, oarecum pe linia supraomului de care vorbește Friedrich Nietzsche în Așa grăit-a Zarathustra. Mult mai puțin dispus să deschidă conceptul grecesc înspre ură și răzbunare, Francis Fukuyama preferă o variantă mai soft. Insistența sa este pe caracteristica demnității. Aici se articulează identitatea, în perspectiva a ceea ce presupune recunoașterea, adică legitimarea mult dorită, ipostaza de răspuns plauzibil în numele unui statut și al valorii ce-l armează. Numai că avem de-a face cu o etajare a tipurilor de agregare prin care recunoașterea se realizează la nivelul unui om ce are capacitatea de a discerne între eul interior și cel exterior: „isothymia este pretenția de a fi respectat la fel de mult ca ceilalți oameni; în timp ce megalothymia este dorința de a fi recunoscut ca superior” (p. 13). Dintr-o dată, chestiunea de orgoliu simplu se transformă într-o dorință presantă, ba chiar ultimativă, de-a fi evaluat la superlativ, ca beneficiar al unor calități exemplare, aproape supraumane, despre care face vorbire René Girard când invocă un alt concept din filosofia greacă, cel al kudos-ului: „Kudos-ul este întotdeauna posedat de cel care dă cea mai puternică lovitură, de învingătorul clipei, de cel care îi face pe ceilalți să creadă, și poate își imaginează chiar el însuși, că violența sa a triumfat definitiv” (Violența și sacrul, p. 165). În ultimă instanță, ceea ce revendică megalothymia nu este atât recunoașterea, ci gloria, excepționalitatea, sceptrul de superputere. Depozitele sau băncile cu ură și cu mânie ale națiunilor, despre care vorbește pe larg Peter Sloterdijk în Mânie și timp, nu sunt nici pe departe secătuite, așteptând doar prilejurile pentru a fi „investite”, în numele a ceea ce thymosul revendică fără odihnă. În ce îl privește, Francis Fukuyama invocă într-un capitol „revoluțiile demnității”, enumerând evenimente din istoria recentă consumate în numele unei recunoașteri cu termen foarte întârziat de împlinire: Primăvara Arabă (2011) și Revoluțiile Colorate (cea portocalie, din Ucraina, din 2014, fiind de actualitate, în siajul barbariei declanșate de Rusia, pe 24 februarie 2022) sau alte răbufniri în numele libertății și standardelor democratice consumate în Myanmar, Birmania, Iran ori în unele foste republici ex-sovietice țin toate de „afișul” unui spectacol în care demnitatea individuală și demnitatea colectivă și-au încordat mușchii, din păcate cu rezultate cu mult sub standardul patimilor și năzuințelor angajate în premise. Victoriile au refuzat să apară, chiar dacă era internetului, capacitatea informațiilor și mesajelor de-a dejuca cenzura și teroarea ideologică, constituiseră un mediu bun de inițiere și organizare a revoltelor hrănite de thymos și agregate în numele unor identități ce refuzau să mai fie ignorate sau tăcute. Numai că era hiperconectivității are tarele ei: „Prin subminarea editorilor din mass-media tradiționale, a celor care verifică validitatea știrilor și a codurilor profesionale, a fost înlesnită circulația informațiilor nocive și promovarea eforturilor deliberate de a păta imaginea adversarilor politici. Mai mult, natura anonimă a acestor demersuri a înlăturat barierele bunei-cuviințe” (p. 207). Dezinformarea, fake-news – urile, realitățile alternative au invalidat nu doar adevărul, ca temei solid al cunoașterii, ci speranța, adică ingredientul fără de care mândria și demnitatea își pot rata complet sensul.

La final, un exercițiu simplu de imaginație: dacă thymosul este un fenomen ce hrănește demnitatea unui popor, instigându-l să fie recunoscut și evaluat în consonanță cu miturile ce au întemeiat diverse națiuni moderne, și dacă ni-l închipuim asemenea unei fond de investiții tranzacționat pe burse, să încercăm să punem pe o listă statele lumii în funcție de indicele thymosului de care beneficiază, hrănindu-le, mai mult sau mai puțin, demnitatea. Iar după ce facem asta, să ne gândim cam pe ce loc ar trebui să plasăm România. Dacă vom reuși să fim onești, se cheamă că n-am citit degeaba cartea propusă de Francis Fukuyama.

Florin Ardelean (n. 1958) – scriitor, eseist, specialist în teoria comunicării (mass-media). Redactor al revistei „Familia” (1990-2001), colaborator al revistelor „Familia” („Cronica ideilor”), „România literară” și „Arca”. Cărți de literatură publicate (proză scurtă și roman): „Schițe erotice” – 2007; „Povestiri de duminica” – 2010; „Folie à trois (I) – 2012; Folie à trois (II) – 2015; Folie à trois (III) – 2018. Cărți de eseu și istorie culturală: „Seducția. Voluptate, cruzime și amăgire” – 2017; „Istoria presei culturale din Oradea. Studii” (I) – 2019. Cărți de istoria presei și foiletonistică: „Dogmă și opinie” – 2007; „Jurnalism și tranziție” – 2007; „Insectar” I și II – 2008.

Lăsați un comentariu

Your email address will not be published.

Cele mai recente din „Cronica ideilor”

Dușmanul din oglindă

Se întâmplă ceva rău cu noi. Ceva afectează țesutul sănătos al omenirii, fără a fi suficient

Un eșec stânjenitor

După ce postumitatea lui Iosif Vulcan a fost îmbogățită cu volume de exegeză privindu-i opera literară,