Dragoste şi adevăr

Prin intermediul poveștii vieții Evei sau Verei, David Grossman dorește să discute despre relațiile dintre cei care au supraviețuit războiului și Holocaustului sau Gulagului și generațiile următoare.

127 vizualizări
Citiți în 24 de minute
David Grossman, De mine viața și-a tot râs, traducere de Gheorghe Miletineanu, Editura Polirom, 2020, 296 p.

Născut în 1954, David Grossman este cel mai tânăr membru al triumviratului de prozatori care au dominat viața literară israeliană în ultimele două-trei decenii. Ceilalți doi, Amos Oz (1939-2018) și A.B. Yehoshua (născut în 1936), sunt cu o jumătate de generație mai în vârstă decât Grossman, dar numele celor trei este asociat de obicei și datorită calităților literare ale cărților lor și activismului politic în favoarea coexistenței și căutărilor unei soluții pașnice a conflictului dintre evrei și arabii palestinieni, ceea ce îi plasează pe toți trei în Israel în emisfera stângă a hărții politice. De mine viața și-a tot râs este al 12-lea roman al său, tradus cu promptitudine în 2020, la un an după apariția originalului, în limba română și publicat în colecția Biblioteca Polirom a editurii ieșene cu același nume.

Este vorba despre o carte de ficțiune, însă o ficțiune de un tip destul de special. David Grossman este un autor versatil, în a cărui listă de cărți publicate găsim și cărți de reportaje, interviuri și eseuri. În De mine viața și-a tot râs, Grossman a ales să scrie un roman de ficțiune, deşi cartea are o sursă de inspirație clară, declarată și faimoasă. Este vorba despre personalitatea Evei Panić-Nahir (1918-2015), născută Kelemen, luptătoare antifascistă evreică, victimă, împreună cu soțul său, erou al Rezistenței, a terorii instituite de Tito în Iugoslavia în perioada conflictului cu Stalin. Soțul, Rade Panić, a murit (posibil s-a sinucis) în timpul anchetei. Eva a refuzat să-l denunțe sau să-l dezavueze și a fost condamnată la deportare în varianta iugoslavă a Gulag-ului și despărțită de fetița ei în vârstă de șase ani. Supraviețuind detențiunii, a emigrat la câțiva ani după eliberare în Israel împreună cu fiica ei, stabilindu-se în kibbutzul Sha’ar HaAmakim din nordul țării, unde s-a recăsătorit și a trăit până la sfârșitul vieții. Insistențele ei au dus la reabilitarea lui Rade Panić. Povestea vieții ei a devenit cunoscută și în țările fostei Iugoslavii și în Israel. Scriitorul Danilo Kiš a scris scenariul unui film de investigație prezentat în premieră în 1989 la televiziune, alte două filme documentare au fost realizate în anii 2000 și o biografie autorizată a apărut în 2016. De ce, atunci, David Grossman a ales să scrie din nou despre ea, și de ce o carte de ficțiune?

Eva Panic-Nahir

Scriitorul israelian nu a intenționat să scrie o biografie mai mult sau mai puțin romanțată sau o docu-dramă. Elementele cheie din viața Verei Novak, cum se numește eroina din carte inspirată de biografia Evei Panić, sunt reconstituite indirect, prin intermediul a două alte personaje, nepoata și fiica acesteia. Povestitoarea este Ghila, din a treia generație, dar cea care declanșează introspecția și personajul în jurul căreia are loc întreaga dramă este Nina, fiica eroinei. Nina este fetița care rămăsese peste noapte, la doar șase ani, singură, fără mamă și fără tată, într-o lume ostilă. Părinții dispăruseră în bezna represiunii politice. Tatăl, acuzat pe nedrept de deviere stalinistă alesese, probabil, să se sinucidă, decât să se auto-învinuiască. Mamei i se ceruse să-și renege soțul, recunoscând o vină imaginară, dar întinându-i public onoarea, acesta fiind preţul pentru a-şi salva fiica (și pe ea însăși):

Am spus: „Dumneata vrei ca eu să spun în locul lui că e trădător?” „Da”. „Și ce-o să mai fie?” A spus: „Nimic. Numai că mâine o să fie în Borba și în încă două-trei ziare că Novak Vera s-a dezis de dușmanul poporului, de trădătorul Novak Milos.”

Ei văd că tac, și colonelul de la procuratură spune: „Novak Vera, aici în cameră sunt două uși. Una în partea stângă, către libertate și mers acasă la fetița dumitale, și una în partea dreaptă, la închisoarea Goli Otok, pentru mulți ani de muncă silnică. Ai acum trei minute să te hotărăști.” (pag. 226-227)

Cazul fiind cunoscut, este evident că pe David Grossman îl interesează altceva decât încă o biografie. Prin intermediul poveștii vieții Evei sau Verei el dorește să discute despre relațiile dintre cei care au supraviețuit războiului și Holocaustului sau Gulagului și generațiile următoare. Este o dezbatere deschisă în Israel, țară construită în mare parte de cei care au trecut prin flăcările Europei, în care mitologia națională se bazează pe o tradiție de suferință, dar și de rezistență împotriva Răului simbolizat de naziști și complicii lor. Generații succesive de copii și tineri israelieni nu numai că au învățat în şcoală despre Holocaust și au călătorit în excursii de studiu la Auschwitz și în alte locuri unde au avut loc ororile, dar mulți dintre ei le-au conștientizat în familie, alimentate de relatările dar și de tăcerile supraviețuitorilor. Pentru supraviețuitorii Gulag-urilor, problemele au fost identice. Axa de personaje feminine Vera – Nina – Ghili este traumatizată în relațiile personale de cele prin care trecuse Vera. Vera îl cunoaște în kibbutz pe Tuvia, cu care se vă recăsători. Acesta este un om harnic și generos, rămas văduv, care are un băiat adolescent, Rafi. Independent, printr-un hazard al adolescenței, acesta o remarcase și se îndrăgostise pe ascuns de Nina, fata ciudată și singuratică a Verei. Rafi este orfan de mamă, Nina se simte mai rău decât orfană, căci percepe alegerea făcută sub presiune de Vera ca pe o trădare de neiertat. Între cei doi tineri începe o poveste de dragoste care pleacă de la răzbunarea fetei și va continua peste multe decenii într-o legătură complexă, marcată de despărțiri și pauze, pasiune și distrugere reciprocă. Unul dintre episoadele memorabile ale cărții reconstituie un dialog din noaptea nunții dintre Vera și Tuvia. Aceasta începuse cu o confruntare de forță, la propriu și la figurat, dintre Vera și viitorul ei ginere, adolescentul Rafi și continuase cu un schimb de cuvinte care poate fi citit ca un simbol al imposibilității uitării și al continuității vieții în umbra trecutului. Este într-o anumită măsură și o negare a mitului sionist care încercase să șteargă cu buretele trecutul și să creeze un viitor bazat pe acțiune și pe un concept de „om nou” împrumutat din alte utopii sociale.

Mulți ani mai târziu, în săptămâna de doliu de după moartea lui Tuvia, Vera ne-a povestit ce i-a zis când a intrat în odaia lui în noaptea nunții: „Înainte să mergem în pat, vreau să știi de pe acum”, i-a spus, „că o să te respect întotdeauna și o să-ți fiu prietena cea mai bună și mai credincioasă, dar de mințit nu mint: sunt o femeie care poate în viața ei să iubească … numai un singur bărbat, nu mai mulți. Pe Milos, care a fost soțul meu și care a murit când cu Tito, îl iubesc mai mult decât orice pe lume, mai mult decât viața. În fiecare noapte o să-ți povestesc despre el și o să-ți spun și ce-am pătimit în lagăr fiindcă îl iubesc așa de mult. Și să știi că plâng mult.” Iar Tuvia a răspuns: „E bine că spui totul drept în față, Vera. Așa nu apar iluzii și neînțelegeri. Aici, în dormitorul nostru, o să fie fotografii cu amândoi, cu bărbatul tău și cu nevasta mea. O să-mi povestești despre el, iar eu o să-ți povestesc despre ea, și ei o să fie sfinți pentru amândoi.” (pag. 28)

O temă secundară a cărții este cea a memoriei. David Grossman pune sub semnul întrebării o altă permanență a societății israeliene și a vieții evreiești în general, care se desfășoară sub semnul neuitării, marcată de bornele imuabile ale zilelor memoriale, de comemorare în familie, în viața religioasă sau la nivel național. Ce se întâmplă însă atunci când mecanismele fiziologice ale memoriei sunt alterate, de exemplu de boală? Este ceea ce se petrece în carte cu Nina, care, aflând despre pierderea inevitabilă a memoriei care o așteaptă, revine în viața familiei dintr-un exil auto-impus la New York și îi antrenează pe cei din jur – mama Vera, soțul și iubitul Rafi și fiica Ghili – într-un proces de căutare, dezvăluire și înregistrare a celor întâmplate familiei de-a lungul a aproape un veac de istorie. Două mecanisme le vin în ajutor celor patru personaje. Primul este o călătorie în Europa din care Vera fusese expulzată de istorie, în Serbia, în locurile în care se născuse, în care iubise, în care luptase, în care fusese trădată și în care suferise. Au loc câteva confruntări dramatice extreme și răsturnări de situații care vor schimba perspectiva personajelor și vor pune într-o lumină diferită relațiile dintre ele. Al doilea este tehnica cinematografiei documentaristice, și aici merită insistat puțin, căci David Grossman folosește, poate inventează aici, un procedeu literar original.

Cartea aceasta este extrasă din realitate și din istoria recentă, cea care continuă permanent să ne influențeze viețile. Este o poveste de dragoste care, departe de a fi idilică, își confruntă personajele cu situații limită și dileme etice greu de rezolvat.

Pasiunea pentru film îi unește pe descendenții Verei. Primul aparat de filmat apare în familie atunci când se întâmplă prima criză și despărțirea dintre Nina și Rafi. Vera îi va cumpăra (din pensia ordonată ca despăgubire de mareșalul Tito!) lui Rafi un aparat de filmat marca Leica, la mâna a doua. Rafi îl va folosi pentru a o căuta pe Nina pe străzile Ierusalimului, dar în timp pasiunea se transformă în profesiune și este transmisă peste generații. Rafi și apoi Ghili vor cutreiera săli de cinema legendare, fetița va inspira de la vârsta de cinci ani mirosul produselor chimice folosite la developare și va învăța secretele mesei de montaj. Fiecare generație își filmează părinții, mărturii despre trecut, clipe intime sau evenimente importante. Când memoria Ninei este amenințată, soluția este de a filma mărturiile mamei și a le transmite mai târziu Ninei, cea care avea să rămână fără trecut. Călătoria celor patru are ca pretext și liant aparatul de filmat. Ghili este regizoare, dar și script girl:

Deodată, Vera mi se adresează. „Ce scrii tu acolo tot timpul, Ghili?”

„Scriu ce spui tu, bunicuțo. Și ce filmăm, și ce-i în jurul nostru. Și ce nu s-a spus și ce nu se vede.”

„Da? La ce e bun asta?”

„Așa lucrăm Rafi și cu mine, o să ne ajute pe urmă la montaj.”

Relația dintre imagine și cuvânt este tradusă într-o structură narativă în care textul romanului devine un scenariu de docu-dramă. Efectul este puternic, ghidând salturile în timp ale narațiunii oscilând între amintirile povestitoarei (Ghili) și relatările bunicii care, treptat, furnizează eșafodajul istoriei familiale. În fiecare generație părinții își abandonează copii, sau cel puțin așa percep aceștia situațiile. Rafi se simte trădat de boala și moartea mamei sale naturale, Nina nu va ierta niciodată Verei faptul că a ales adevărul și onoarea tatălui în detrimentul protejării copilăriei sale, dar nici ea nu vă putea să devină o mamă bună pentru Ghili, care îi va reproșa peste ani privarea de prezența maternă. Îndrăzneala lui David Grossman în a adopta o astfel de soluție narativă pentru povestea sa, fictivă dar bazată pe fapte și personaje reale este remarcabilă, căci filmele documentare cu mărturiile Evei Panić există, pot fi oricând vizionate pe YouTube și comparate cu ficțiunea.

David Grossman

Merită, cred, să fim atenți la încă un aspect legat de acest roman, a cărui prima ediție a fost publicată în 2019. Narațiunea pornește dintr-un kibbutz din primele decenii ale existenței Israelului. Un cadru similar are și cartea lui Amos Oz Între prieteni, despre care am scris cu câteva luni în urmă. Tuvia, soțul Verei din De mine viața și-a tot râs ar putea fi unul dintre personajele cărții lui Oz. Faptul că cei doi importanți scriitori israelieni și-au localizat personajele și poveștilor lor în kibbutz nu este chiar o coincidență, ci mai degrabă o exemplificare a unui curent în literatura și discursul public izraelian, care reconsideră idealurile și modul de viață al kibbutzurilor de la începuturile istoriei tânărului stat evreiesc și le compară cu moravurile actuale ale societății israeliene. Spre deosebire de Oz, David Grossman își urmărește eroii până aproape de contemporaneitate, le examinează și le expune evoluția. Noii kibbutznici poate încă locuiesc în așezările rurale și se supun unor reguli comunitare mult mai relaxate, dar nu mai prestează muncă manuală și desigur nu mai fac agricultură. Au plecat să învețe, unii dintre ei au devenit artiști, alții chiar au părăsit țara, iar cei care sunt încă aici prestează activități ezoterice cum ar fi gestionarea unui cimitir pentru animalele de companie. Istoria încă îi apasă pe eroii cărții, dar viețile lor au pornit pe făgașe care i-ar fi uimit pe cei din generația întemeietorilor. Amnezia care amenință să se instaleze peste mintea Ninei capătă o valoare de simbol, este amnezia unei întregi societăți care riscă să-și taie rădăcinile prin uitare.

Ediția publicata de Editura Polirom este frumos îngrijită și aproape impecabilă din punct de vedere editorial. Coperta preia ilustrația ediției originale, cu lucrarea „Silueta roșie”, realizată Kazimir Malevici intre 1928 și 1932, la începutul perioadei de represiune stalinistă. Traducerea lui Gheorghe Miletineanu a rezultat într-un text fluid, care reușește să evite majoritatea capcanelor în care cad unii traducători de literatură ebraică în românește. Poate câteva note de subsol suplimentare ar fi ajutat în înțelegerea unor subtilități, cum sunt de exemplu folosirea diminutivelor numelor proprii feminine.

Cu De mine viața și-a tot râs cititorii din Romania își completează lecturile din opera unui scriitor care este angajat fără a fi doctrinar, care abordează cu curaj și cu sinceritate miturile fondatoare ale țării sale și le confruntă cu realitățile complexe ale zonei geopolitice și ale timpurilor pe care le trăim. Cartea aceasta este extrasă din realitate și din istoria recentă, cea care continuă permanent să ne influențeze viețile. Este o poveste de dragoste care, departe de a fi idilică, își confruntă personajele cu situații limită și dileme etice greu de rezolvat. Eroii și eroinele cărții ne sunt sau ne-au fost contemporani, problemele lor au rezonanțe pentru cititorii de la noi și nu numai pentru ei, deoarece o parte din acțiune se petrece în spațiul balcanic. Poveștile lor sunt perene și universale.

Dan Romașcanu s-a născut în București, în 1953, unde a trăit până în 1984. A urmat liceul Sfântul Sava, iar în 1977 a absolvit facultatea de Automatică și Calculatoare.
S-a căsătorit în 1981 cu Liliana și exact la un an după nuntă s-a nascut fiul lor cel mare Liviu. Cel mic, Avi, a venit pe lume în 1988, după stabilirea în Israel.
Printre pasiunile sale se numără filmul, literatura, istoria, muzica bună aproape de orice fel, călătoriile, sportul și, în special, fotbalul vizionat din fotoliu, și, desigur, Internetul, care îi este și pasiune, și profesie, și mod de viață.
Este colaborator al site-ului cultural filme-carti.ro încă de la înființarea acestuia și, începînd cu seria a VI-a, este colaborator extern (Israel) al revistei Familia.

Lăsați un comentariu

Your email address will not be published.

Cele mai recente din „Note de lectură”

Patru prieteni

Eshkol Nevo este unul dintre cei mai populari prozatori israelieni contemporani, citit, apreciat, premiat, ecranizat și

Povestiri din kibbutz

Fiecare dintre povestiri are o structură narativă independentă, unele personaje se regăsesc în mai multe dintre

Istorie și simulare

Shafir subliniază continuitatea ideologică a perioadelor Dej și Ceaușescu și demonstrează argumentat că originea direcțiilor principale