Personaje în spații de tranziție

Când am început să explorez această dimensiune a personajelor de roman, mi-am dat seama că pentru mine conceptul de spațiu tranzițional se aplică cel mai relevant în incursiunile mele la mall (oriunde ar fi acesta). pentru că acesta este o zonă care acționează ca o legătură funcțională și perceptuală între spațiul de afară și cel dinăuntru, încorporând locuri (magazine, cafenele, librării, săli de cinema, restaurante, etc.) care înlesnesc o mișcare fluidă între diferite stări individuale și ne permit activități alterând între mișcare și repaus, implicare și contemplare a variilor destinații, menite să genereze experiențe temporare, sociale sau psihologice. Aceste spații asigură, de fapt, o trecere de la o dispoziție/condiție la alta, invitând individul la o permanentă explorare a unui mediu ce-i  alimentează curiozitatea și îl inspiră să-și recalculeze energiile și să-și regândească ideile și intențiile. În plus, spațiile de tranziție, aparținând categoriilor de spații cotidiene, implică „practici și operații cotidiene” (Mihali, 2001: 11), desfășurate cu intenția atingerii unor anumite experiențe sociale într-un exercițiu de mișcare permanentă, chiar și fără o destinație precisă, ca parte integrantă a unui proces de auto/dezvoltare și auto/cunoaștere; drept urmare, când autorii își trimit personajele în anumite spații tranzitorii, ei le oferă posibilitatea de a-și dezvălui felul în care percep și reacționează la provocările acestora, în virtutea poziționării lor în complexitatea ansamblului narativ.

Reflecțiile unui flaneur

Studiile urbane utilizează conceptul de flaneur (inventat de Charles Baudelaire, mai târziu pus în circulație, conform surselor electronice, de Georg Simmel și Walter Benjamin) pentru a dimensiona relația dintre individ, modernitate și mediul citadin, în calitatea acestuia de observator, neutru, detașat, al vieții cotidiene derulate sub privirea lui, developată creativ într-o imagine personalizată; așa face și Alexandru Șerban, oprindu-se în plimbarea sa de sâmbătă într-o piață, unde „oamenii se agită inutil, se plimbă ca amețiți de colo până colo, duși de valul cald al trupurilor” (Zamfir, 2008: 348), o piață acum bogată, expunând tarabe cu „roșii proaspete de seră, primii ardei grași, ca de ceară, grămezi de cartofi rozalii, ceapă de apă uriașă, zarzavaturi de supă multicolore pe ștergare albe, țeline rotofeie cu mustăți ca de animale marine eșuate la țărm; din anul trecut, mere de toate soiurile, domnești, ionatan, goldene, mandarine, banane adevărate […], într-un spectacol zilnic”, creând un „decor ca de teatru” (349). Privirea ambientală a personajului, o privire care „ia în socoteală apropierea” și „e orientată calitativ” (Mihali, 2001: 38), îndreaptă atenția cititorului către un alt loc în care individul se cufundă în anonimat, anume, bazarul oriental, unde „viermuiala indiană plină-ochi fierbe mai agitată ca niciodată, pentru că e o sâmbătă însorită. Centrul Cartierului Depărtat s-a mutat provizoriu aici, de unde se cumpără și unde se stă de vorbă […]. Piața indiană, peste care plutește veșnic mirosul de grătar încins, degajat parcă de animalele sacrificate în cinstea cine știe cărui zeu necunoscut” (Zamfir, 2008: 350); este locul unde, de câteva săptămâni, „ai început să te împaci cu locul viermuitor de sub ferestrele tale, ba chiar îl vizitezi și când nu e neapărată nevoie; te surprinzi coborând în piață doar pentru un fleac, de fapt ca să vezi ce se mai întâmplă aici, că totul e în ordine; ești purtat de colo până colo de corpurile aflate în veșnică mișcare” (350); astfel, bazarul devine parte dintr-un amplu proces în care personajul explorează cotidianul bucureștean.

O piață, asemenea unui scuar, adică, a unui loc „destinat pentru odihna de scurtă durată”, aproape întotdeauna „artistic organizat” (Carmazinu, 1978: 115), se poate defini ca un non-loc, ca să folosim termenul inventat de Marc Auge în 1992 și vehiculat de antropologi de atunci încoace, adică un spațiu de tranziență în care individul rămâne în anonimitate (vezi Auge, 1992: 38), asemenea profesorului Stere, ajuns la un scuar de pe strada Popa Nan, „un scuar în care dau străduțe asimetrice, calme, ca un decor pentru o piesă a cărei acțiune se petrece în Bucureștiul secolului trecut” (Zamfir, 2004: 185), sau asemenea tinerei Katey Kontent, când descoperă Washington Square, care „arăta cum nu se poate mai bine. Neaua pudrase fiecare arbore și fiecare poartă. Vilele cu fațadă de cărămidă, cândva elegante, de obicei cu privirile coborâte trist în fiecare vară, se pierdeau acum în reverii sentimentale […]. Pe măsură ce ne apropiam de mijlocul parcului, petrecerea din jurul fântânii prindea contur: o șleahtă de studenți se adunaseră ca să intre zgomotos în noul an, cu o formație de jazz de mâna a doua” (Towles, 2022: 35-6), ambele personaje influențând cititorul în a vedea spațialitatea, spațiul deschis, ca o „devenire evenimențială a spațiului, ca actualizare a lui într-o infinitate de configurații” (Mihali, 2001: 53).

Experiențe ambientale

Dacă acceptăm sugestiile lui Ciprian Mihali că „spațiul este o practică a locurilor” (Mihali, 2001: 7)  și că „suntem străbătuți de multiple spații în timp ce construim sau străbatem spații” (27), atunci poate că strada/drumurile reprezintă cel mai sugestiv o scenă a cotidianului, fiind solidificate prin „povestiri care le narează” (27), povestiri generate de reacția  individului/personajului la intersectarea cu spațiile funcționale care le populează dar în care acesta nu trăiește, în care rămâne un necunoscut, un simplu observator, așa cum concluzionează contele rus Alexander Rostov reflectând asupra Hotelului Metropol din Moscova: „Toate hotelurile impozante din capitalele lumii arată la fel. Plaza de la New York, Ritz de la Paris, Claridge’s de la Londra, Metropol de la Moscova – clădite unul după altul la un interval de cincisprezece ani, și ele erau spirite afine, fiind primele hoteluri din orașele lor cu încălzire centrală, apă caldă și telefon în camere, presă internațională în hol, bucătărie internațională la restaurant și bar american lângă hol” (Towles, 2018: 399). O reacție ambientală asemănătoare o are și ficționalizatul Henry James din thriller-ul lui Dan Simmons, derulat la Paris: „Café de la Paix era unul dintre cele mai mari, mai luminoase și mai elegant decorate localuri din Paris, rivalizând în privința decorului minuțios elaborat și al numărului de oglinzi doar cu clădirea Operei realizată de arhitectul Charles Garnier, aflată chiar vizavi. […] și fusese construită în 1862, inițial pentru clienții din apropiatul Grand-Hotel de la Paix, dar își căpătase renumele în perioada Expoziției Universale din 1867. Fusese una dintre primele clădiri publice ale Parisului care s-a bucurat de iluminatul electric; însă, ca și cum sutele sau miile de becuri nu ar fi fost de ajuns, fuseseră instalate felinare cu prisme optice, care își focalizau razele în oglinzile uriașe.” (Simmons, 2015: 368)

Exploratorul urban se mișcă între felurite non-spații care îi stimulează spiritul de curiozitate și îi exhibă tendința de a-și folosi energiile pentru a acumula cât mai multe elemente din peisajul înconjurător, această „adevărată colecție de simboluri care activează memoria și emoțiile” (Montgomery, 2017: 159), un peisaj pe care acesta încearcă să-l decodifice din perspectiva identității sale culturale, materializată prin felul său de a interacționa  pe scena socială; bunăoară,  pentru studentul Adam Strickland, superba faleză din Viareggio se descrie ca „o fâșie de nisip curată, umbrelele de pe plajele private aveau culori diferite, întinzându-se până departe. Era vârf de sezon şi foarte cald, iar locul era plin de viață, cu o adiere clară de bogăție în aer. Femeile erau frumoase, bărbații lor, pântecoși și siguri pe ei” (Mills, 2010: 284-5), iar pentru Kate Reddy, localul  Pierrot le Food este, simplu, „o combinație de restaurant și muzeu atent organizat [care] are o selecție de salate la modă (kale, broccoli, semințe de rodie, năut), toate făcute din ingrediente cu care pe vremuri se hrăneau numai vitele, dar care între timp au fost ridicate la rangul de «mâncare sănătoasă», preferată de cei bogați și nefericiți” (Pearson, 2019: 147). Orla optează pentru un spațiu de tranziție care îi corespunde comportamental mai nuanțat, anume, biserica, deoarece, afirmă ea, aceasta „îmi oferă ceva când ajung acolo […], e o atmosferă caldă, cu chipuri familiare și cu senzația că faci parte din ceva. Și tămâia. Miroase ca acasă. Ocrotitor […]. Și stai acolo, tăcut, ascultând, și începi să te gândești la ceva ce te îngrijorează sau te preocupă. Și nu știu dacă explicația stă doar în bolțile acelea înalte, în spațiul acela binecuvântat, dar când plec de acolo mă simt întotdeauna mai ușoară. Gata să încep o nouă săptămână” (Knapp, 2025: 238-9). Oricare ar fi spațiul cotidian ales de autor pentru a fi parcurs de personajele sale, acesta probează faptul că „a exista într-un spațiu, a fi un punct sau un individ într-un spațiu înseamnă a fi diferit” (Bourdieu, 1999:16), o diferență a cărei descoperire este, cel mai adesea, o adevărată provocare pentru orice cititor.

Referințe

Auge, Marc, 1992, NON-PLACES. Introduction to an Anthropology of Supermodernity, Londra: Verso

Bourdieu, Pierre, 1999 (1994), Rațiuni practice. O teorie a acțiunii, București: Meridiane (trad. Cristina și Costin Popescu)

Carmazinu Cacovschi, V., 1978, Peisajul estetic vitalizant, București: Editura Științifică și Enciclopedică

Knapp, Florence, 2025, Trei vieți, București: Litera (trad. Adriana Bădescu)

Mihali, Ciprian, 2001, Inventarea spațiului. Arhitecturi ale experienței cotidiene, București: Paideia

Mills, Mark, 2010 (2007), Misterul grădinii toscane, București: Leda, (trad. Viorica Boitor )

Montgomery, Charles, 2017 (2013), Orașul fericit. Transformându-ne viețile prin design urban, București: Igloo (trad. Manuela Zipiși)

Pearson, Allison, 2019 (2017), Cât de greu poate fi?,Iaşi: Polirom (trad. Mihaela Buruiană)

Simmons, Dan, 2015, A cincea cupă, București: Nemira (trad. Ruxandra Toma)  

Towles, Amor, 2022 (2011), Regulile jocului, București: Nemira (trad. Gabriela Nedelea)

Towles, Amor, 2018 (2016), Un gentleman la Moscova, București: Nemira (trad. Dana Ionescu)

Zamfir, Mihai, 2004, Poveste de iarnă, Acasă, Iași: Polirom

Zamfir, Mihai, 2008, Educație târzie, ediția a II-a, București: Cartea Românească