poemul acesta este ca un bărbat
poemul acesta este ca un bărbat pe care l-am jefuit de cuvinte
l-am buzunărit ca o stricată ce sunt
în timp ce el mă iubea
i-am vândut sufletul pe o mărgea sau pe o mărginire
acum îl ascult cum plânge într-o gară
îl văd fumând pe treptele care coboară spre ciorapii mei plasă
îi smulg ochii să văd culoarea mea cea nouă și vinovată
îl închid în cutia de rezonanță a propriei frici
iau de pe el până și ultimul cântec sfâșiat ca un palton de catifea mult prea vechi
poemul acesta e iubitul meu din toate celelalte poeme
toamna trece prin ziduri
azi au vorbit mult. în salon umbrele se urcă pe pereți.
am grijă să nu adorm. avem atât de puțin timp de văzut de auzit.
deodată soarele acesta prelins pe gratii a devenit important.
nu vreau să pierd nicio clipă. ei vorbesc întruna
despre orice.
toamna trece prin ziduri. nu am de gând să pierd nimic.
pe neașteptate sora șefă a adus o veste. toți au tăcut.
nu-mi pasă.
a murit cineva și nu-mi pasă. mă gândesc că sunt multe frunze care cad
multe frunze care foșnesc
portarul înjură toamna. mătură și formează grămezi.
acum toată curtea e plină de morminte mici și portocalii.
de aici
de aici pot să privesc. dacă adorm
somnul meu stă de pază
dacă mor
moartea mea se înmulțește în întuneric
dacă tac
ca de obicei
tăcerea se lasă în oameni
și îi orbește
azi a fost o zi ca un tren
azi a fost o zi ca un tren. mă tot gândeam să cobor la prima. dar ziua nu se oprea niciunde. parcă și eu am devenit mai nehotărâtă spre seară. m-am gândit că mai pot să rămân. paradoxal rămânând pot să merg mai departe.
pe coridor o fetiță trage după ea un câine de pluș în lesă. mă gândesc că nici obiectele nu au o soartă mai bună. îmi verific gâtul. parcă simt în jurul lui o urmă de laț. în suflet simt o urmă de obiect.
asistenta șefă zâmbește tot timpul. uneori o caut în tot spitalul doar ca să văd dacă mai zâmbește. da. și asta mă liniștește puțin. fetița latră subțire în locul câinelui maroniu de pluș. tot ea îl ceartă. nu pot să zâmbesc. nu pot.
frig
și frigul ăsta e relativ. am hotărât să nu mai mișc. mă enervează că tremur. se vede. simt cum femeia care tace mă privește de sub pătura ei în carouri. îmi ascund ciuda. aș vrea să cheme cineva brancardierul să mă ducă oriunde la morga spitalului oriunde.
ar fi trebuit să te ascult și să recitesc contele de monte cristo. să evadez.
până în zori am tot privit noptiera de fier. pe ea un pahar gol în care a murit o muscă. de moarte bună cred. sau poate de frig.
o mie de motive să strig
aș fi avut o mie de motive să strig.
trecătorii deveniți isterici
rupeau rândurile.
vedeam totul de la fereastră.
începeam să văd
ochi dinți mâini.
căldura trupurilor ajungea până la mine.
respirația trecătorilor declanșase alarma de incendiu.
ardea aerul dintre lumi.
pentru o clipă aș fi avut șansa
ca strigătul meu să răzbată până în stradă
ar fi căzut pe trotuar
s-ar fi răspândit apoi pe șosea
ar fi provocat accidente în lanț
s-ar fi născut copii în ambulanțe portocalii blocate în trafic
ar fi făcut atac de cord șoferii de autobuz
ar fi înjurat bancherii
și cei de la centrul comercial
s-ar fi apucat de fumat taximetriștii
și mamele întârziate la muncă.
dar am tăcut. am tăcut pur și simplu.
îngerul cu zurgălăi
dacă aș fi mai atentă
sub mirosul tău de bărbat ți-aș simți mirosul de înger
vanilie cu măr și scorțișoară.
m-aș simți acasă
dacă aș fi mai atentă
aș străluci puțin când dansezi cu întreaga lume
înflorită sub aripa ta enormă ruptă
și cârpită de o mie de ori în raiul muzelor
dimineața când unii oameni mor
alții se trezesc
alții nu mai pot
alții sunt fericiți
alții nu sunt
eu mă trezesc cu numele meu de femeie încolăcit pe trup
ca un șarpe
mă trezesc convalescentă din marea noastră oboseală.
e ca și cum s-ar fi spart toate becurile și toate ferestrele.
miroase a vanilie și a urină de înger.
dimineața se colectează visele în recipiente de unică folosință.
eu raportez ceva
un fel de întâmplare cu tine
un accident astral
un miracol
o roată
o aripă
orice ar putea să explice viața aceasta
de lângă moartea aceasta.
