***
când nu e aproape, obișnuiești să răspunzi la întrebările care nu au fost puse.
ea îți dansează prin gânduri în aceeași rochie galbenă în care v-ați cunoscut, se plimbă de mână cu același tu strivit și cufundat în mlaștinile amintirilor plăcute, care nici atunci nu se gândea la următoarea mișcare.
același mâl și aceleași brațe care nu se mai termină. când îți imaginezi că ai ajuns la un capăt, îți dai seama că ți-a fost jucată o festă. nu e decât un reportofon cu amintiri distorsionate pe care viața le povestește prin vocea ei.
ați locuit împreună o noapte, ca să vezi, chiar pe strada cu numele ei.
te-ai trezit cu mult înainte ca ea să-și deschidă ochii, te-ai pus să aștepți în liniște fumând o țigară deja terminată, iar când s-a întors cu fața spre tine, mișcându-se ușor și chicotind, primul instinct a fost că urma să-ți zâmbească.
dar nu – te-a tras, te-a luat în brațe ca într-un gest inevitabil și corpul îi tremura ca o ruină aflată într-un cutremur.
așa reacționează un corp pregătit să primească în sfârșit căldura de care are nevoie. te-a strâns și mai tare.
nu-ți faci griji, poți repeta oricând cuvintele pe care ți le-a spus despre cum amăgirea e boală grea și ce ți-a mai rămas din câte-ați trăit.
ca un corp ce-și revendică turbat
după mulți ani dreptul la căldură.
înainte să plece, te-a învățat că lacrimile
întărite se pot dezgheța dacă ai suficient curaj
să te lași privit prin lentila altei fragilități.
dar cum rămâne cu blândețea încrustată în piele
pe care și-așa asta n-o mai percepe nimeni
ai fi vrut să-i spui – dar n-a mai avut rost.
amăgirea e boală grea, ți-a spus cândva, iar cuvintele astea s-au topit în acea îmbrățișare.
***
lucrurile sunt atât de simple
mi-ai șoptit cândva
în aceeași zi –
după o noapte în care ne-am descusut
unul pe altul
până din noi n-a mai rămas decât învolburarea
în valurile propriei goliciuni –
am privit împreună cum n-a mai putut
fi salvat nimic din aceste epave
îmbrăcate în piele
care cândva au simțit
căldura
iar care acum se descompun
în adâncurile de mărgăritar
ale oceanului
acum stăm unul în fața celuilalt
cu privirea împietrită
m-ai luat de mâna la fel de rece
ca și a ta
mi-ai spus că mă iubești
apoi mi-ai cerut scuze
***
am fost doar un bandaj prost și ieftin de-o zi
pe care încerci să-l refolosești
să-i dai un sens
o nouă viață
a doua zi
îl arunci fără să eziți
***
mereu mi-au plăcut atingerile moi
blânde și lente ale lucrurilor aievea
poate pentru că toate îmi aduc aminte de tine
de părul tău pe care-l pieptănam
și care nu se mai termina
dar ce nu-mi aduce aminte de tine
