ARTmania 2025 – de la Dream Theater la Extreme. Corabia e încă rezistentă

ARTmania reușește, în ciuda climatului economic și social nu tocmai predictibil, să țină steagul progresivului la un nivel ridicat. Cel mai longeviv festival independent de rock și metal din România se apropie de borna XX, iar ediția din 2025, deși mai restrânsă, a beneficiat de nume importante ale scenei internaționale, precum Dream Theater, Extreme sau Sivert Høyem (solistul grupului norvegian Madrugada), dar și de apariții emergente, care ar putea fi studiate mai pe larg de publicul prezent la Sibiu în lunile care vor veni. Dintre aceștia din urmă i-am remarcat pe muzicienii europeni reuniți sub denumirea de Sylvaine, o trupă black metal/black gaze, având-o ca solistă pe Kathrine Shepard din Norvegia.

ARTmania și-a consolidat brandul din 2006 și până în prezent, aducând laolaltă ascultători de diferite vârste, care-și transmit pasiunea unii altora și învață despre un fenomen care se încăpățânează să reziste invaziei inteligenței artificiale și a unei părți a industriei divertismentului, care sună predictibil, artificial și mimetic față de ultimii 50-60 de ani la nivel cultural. Pentru mine, cuvintele-cheie de la ARTmania, cel puțin de vreo opt ani încoace, sunt curiozitatea și descoperirea. Să trecem acum la disecarea protagoniștilor din Piața Mare a Sibiului.

Seara I de ARTmania, vineri, 25 iulie

Francezii de la Vestige au spart gheața, puțin după ora 19, când arșița de peste zi începuse să se ridice. În cele aproximativ 40 de minute ale spectacolului, am avut parte de registre variate, trecând prin post-rock, shoegaze, metalcore, post-metalcore și combinări de N luate câte K ale elementelor menționate anterior. Vestige a venit cu un sunet foarte bine lucrat, iar solistul Théodore Rondeau a impresionat prin ușurința de a baleia între spațiile vocale lirice și cele tenebroase, din zona de growl. Mai mult, francezii reinterpretează bucăți heavy deja bătătorite în manieră proprie, cu lentilele prezentului. Ce mi-a atras atenția cu adevărat în cazul lor a fost modul în care au comunicat cu Alcest, un monstru sacru francez, prezent și el la ARTmania acum câțiva ani. A părut un intertext foarte inspirat care a plusat la capitolul melancolie în Piața Mare din Sibiu. Vestige a adăugat, pentru extra-aromă, și o baladă ca pe vremuri, care a amintit de epoca MTV din anii ’90. Cei care crescut cu acest canal între 1990 și 2005 vor înțelege mai bine despre ce vorbesc. Mai ales în contextul în care acest leagăn formator al unei generații urmează să dispară de pe serviciile de cablu până la finalul lui 2025. Vestige și-au închis recitalul cu un monolit format dintr-un intro cu elemente djent, urmat de o voce setată pe piloni metalcore și concluzionat într-o manieră elegantă de un solo de chitară excepțional. Oare ce teritorii vor explora în continuare francezii? Voi reveni la ei din când în când prin intermediul Spotify.

Pe Sylvaine îi ascultasem imediat ce fuseseră anunțați în festival, iar diferența din prestația live nu a fost semnificativă. Dacă ar fi să numesc trei elemente care compun universul grupului norvegiano-francezo-german aș spune doar atât: boreal, gaze (shoe, black sau metal) și o lume terifiantă. Deși rădăcinile sunt în black metalul norvegian din anii ’90 (Emperor, Satyricon, Mayhem), instrumentalul mângâie în mod abraziv fiordurile, adesea prin mici solouri de chitară. Mai mult, Kathrine Shepard, solista și lidera formației, nu se ferește de vecinătățile cu deja clasicii Eluveitie și Wardruna, plusând la factorul imaginație. Paradoxul este ceea ce definește forma de artă aproape disonantă din Sylvaine. Zbuciumul interior ajunge să ia forma armoniei, asta dacă suntem foarte atenți la derularea evenimentului. Acest lucru se vede cel mai bine în clipa în care de pe scenă se aud trei voci la unison. În plus, Sylvaine nu se eschivează niciodată de la ceea în marketing numim A/B testing. De aceea, bandul vizitează sau revizitează sfere heavy, metal și propune tușe evidente de alternanță întuneric/lumină. Dacă există un punct de legătură între Vestige și Sylvaine, acesta se numește desigur Alcest. Solista din Norvegia alunecă și ea constant în poezia shoegaze/post-rock pe care o regăsim de exemplu pe discul Kodama (2016) al francezilor originari din Bagnols-sur-Cèze. Câteodată, ambarcațiunea Sylvaine bate și la ușile progului iar, la final, iese de pe scenă cu un moment A cappella în memoria lui Ozzy Osbourne. Sunt curios, nu ca un om de HR (nu lucrez în resurse umane), unde vor fi cei de la Sylvaine peste 10 ani.

Dacă la celelalte trupe mi-am luat notițe, cum procedez de ceva timp pentru cronicile însoțitoare, la Dream Theater mi-am lăsat libertatea unui  freestyle presărat cu lacrimi pe cel puțin două dintre solo-urile de chitară ale lui John Petrucci. Unul dintre ele a fost sigur pe The Spirit Carries On, iar celălalt ori la Peruvian Skies ori la Hollow Years. Deși i-am mai văzut de câteva ori pe americani, e prima oară când alături de ei se află și Mike Portnoy, întors în trupă după o pauză de 13 ani. Revenind la show-ul de la Sibiu, aș putea spune că a funcționat impecabil atât la nivel emoțional, cât și spiritual sau cerebral. Vocea lui James LaBrie a fost fără cusur, clapa lui Jordan Rudess a dansat flamboaiant în tandem cu chitara super-omului Petrucci, tobele lui Mike Portnoy s-au dat în spectacol, dar cu măsură, iar John Myung a rămas același soldat dedicat basului în slujba metalului progresiv. Am avut parte de bucăți excepționale, care ne-au plimbat prin cei 40 de ani de Dream Theater, pornind de la prezentul din Parasomnia, trecând apăsat prin tulburătorul și legendarul Metropolis, Pt.2: Scenes from a Memory, urmând apoi calea Octavariumului, călătorind haihui prin libertatea pe care ne-o oferă discul Falling to Infinity din 1997. Nicio retrospectivă DT care se respectă nu poate omite Images and Words, practic momentul în care muzica progresivă și metalul s-au contopit acum mai bine de 30 de ani. Mențiuni semnificative merg și spre piesele cântate la Sibiu de pe discurile Dream Theater, Train of Thought și Systematic Chaos. La final, o mențiune subiectivă: Mike Portnoy mi-a semnat un setlist, pe care îl obținusem ca suvenir în 2012, când a venit la București într-o formulă cu Billy Sheenan, Tony MacAlpine și Derek Sherinian. E clișeu, dar fericirea se obține din lucrurile mici și de impact. Revenind la seara de vineri, pot spune că, de oricâte ori i-ai vedea pe Dream Theater, tot vei găsi o nuanță nouă de care să te agăți. Visceral sau complex. Tu setezi regulile jocului. Au promis că se întorc. Îi cred pe cuvânt.

Seara a II-a de ARTmania, sâmbătă, 26 iulie

Era nevoie și de puțină mișcare prin dans, așa că a doua parte din festivalul ARTmania a debutat pe ritmuri tribale cu accente electro, toate asezonate cu forța vikingilor și celților. Francezii de la Eihwar își definesc activitatea chiar prin numele celui mai recent material discografic, Viking War Trance. Un alt aspect important pentru prima trupă de sâmbătă l-a reprezentat desigur prezența costumelor și a măștilor. Cei doi membri Eihwar au dat impresia pe alocuri că au venit la Sibiu nu doar să-și ducă la bun sfârșit partitura, ci și să invoce ploaia, care a pornit timid în timpul recitalului americanilor de la Extreme. Dacă ar fi să reproșez ceva prestației duoului francez, aș spune că formatul pieselor este unul destul de rigid, care lasă doar puțin loc improvizației. Rămâne de văzut câtă variație poate aduce substratul electro presărat peste baza de sunete tradiționale din nordul Europei. La capitolul plusuri, am remarcat o reinterpretare a baladei folk suedeze Herr Mannelig, devenită aproape un standard în zona trupelor de gothic cu influențe folk din Scandinavia. Eihwar au apăsat multe butoane ale cutiuței cu sensibilitate și au lăsat multe zâmbete în public. După show, cei doi francezi au coborât printre spectatori, dând autografe și fotografiindu-se cu noii fani din toate generațiile.

Am numărat apoi minutele până la reîntâlnirea cu Sivert Høyem, care se întorcea la ARTmania Sibiu după o absență de 6 ani și o pandemie. În 2019, Madrugada împărțea scena cu Alcest (iată numitorul comun al ediției din 2025) și Opeth. Atunci, trupa norvegiană se reunea după o absență de 10 ani și concerta pentru prima dată în România. Sivert a punctat acest arc peste timp cu o prestație armonioasă, caldă, umană și necontondentă. Deși va exista totdeauna riscul de a face comparații cu perioada Madrugada, există ceva diferențe stilistice în noua abordare. Aura este una pop-eurodance mai apăsată, care nu uită însă de registrele heavy și hard-rock. Proximitatea față de sonoritățile prog a mai scăzut, însă Sivert reeșește să străpungă alte bariere importante: îl învață pe oricare ascultător cum să-și proceseze emoțiile și să le lase să zburde în voie. Dacă aș defini ce am văzut în aproape 90 de minute pe scena de la ARTmania, aș pune accentul pe introspecție, amestecată cu un dram de optimism. Cel mai elegant solist din Scandinavia (opinie pur personală) a mers și în zona nostalgică cu patru piese din catalogul Madrugada: Honey Bee (teribil de melancolică), Look Away Lucifer (in memoriam Ozzy Osbourne), Majesty (amintind de ARTmania 2019) și The Kids Are on High Street (un refren bun pentru promisiunea revederii). Cu ce rămân? Cu impresia că structura actuală a formației lui Sivert Høyem mai are multe de adăugat pe partitură prin intermediul creativității.

Am avut și o mică dezamăgire la ediția de anul acesta de ARTmania. Și mă refer la faptul că publicul a fost mult mai puțin numeros în ziua a doua, când epilogul a aparținut muzicienilor americani care formează Extreme. Chitaristul acestui super-grup, Nuno Bettencourt, fusese unul dintre protagoniștii de la concertul de adio al lui Ozzy Osbourne, desfășurat pe Villa Park, din Birmingham. Nici măcar acest aspect nu a schimbat lucrurile în direcția unei piețe pline la cântarea artiștilor din Boston. Și au avut ce regreta! Gary Cherone, solistul care a împlinit 64 de ani chiar în ziua a doua de ARTmania, a fost într-o formă de zile mari, producând una dintre cele mai memorabile desfășurări de forțe din ultimii ani pe scena de la Sibiu. În plus, Nuno Bettencourt a oferit multe clipe de virtuozitate, inclusiv pe chitară acustică. Au fost momente în care cel născut în Azore a comunicat cu marii maeștri ai secolului al XX-lea (și începutului de secol XXI), precum Brian May, David Gilmour sau Eddie Van Halen. Extreme ne-au propus mai mult decât o călătorie în anii ’80 și ’90, Extreme ne-au predat o lecție despre ce a însemnat și mai înseamnă hard-rockul într-o societate condusă de videoclipuri de șase secunde și trenduri care sunt consumate extrem(e) de repede. Nu a lipsit nici mult așteptatul More than Words, pe care americanii l-au cântat la unison cu cei (încă) prezenți. Cum era de așteptat, și de data asta am avut parte de un omagiu adus lui The Great Ozz. Nu mai țin evidențe cu clasamente de show-uri rock sau metal la care am participat, dar dacă aș reveni la acest obicei contabilicesc, în mod sigur i-aș plasa pe muzicienii remarcați la începutul anilor ‘90 în vârful ierarhiei. Nuno Bettencourt e al naibii de mesmerizant, Gary Cherone înseamnă practic definiția versatilității vocale, Pat Bedger seamănă cu un un artizan de cursă lungă, iar Kevin Figueiredo e sângele proaspăt de care avea nevoie bandul pentru a se coagula încă măcar 20 de ani. La final, am mai rămas prin Piața Mare, rememorând ceea ce tocmai mă (ne) lovise.

Nu eram încă pregătit (nu sunt nici acum) să îmi iau la revedere de la ARTmania pentru încă un an.

3 august 2025