1. Cum s-a conturat ideea romanului Insula de apoi?
Ideile, mai mici sau mai mari, mai pregnante sau mai difuze, le duci cu tine ani de zile, uneori îți bâzâie insistent în minte, alteori se estompează, poate doar aparent, pentru a atrage după sine pe căi obscure alte idei, fără vreo legătură directă cu ele. Porți în tine un roi de idei, le modelezi, le adâncești, le dezvolți, le privești din unghiuri noi și te surprinde evoluția lor. M-a urmărit de multă vreme un gând: nimeni nu e cu adevărat imun la speranța vieții de apoi, nici chiar ateii, agnosticii sau stoicii, speranța asta e prezentă mereu în culise, scoate din când în când capul și n-o poți respinge radical, argumentele raționale sunt ineficiente împotriva ei; ca să nu mai spun că, pentru un credincios, viața de apoi e magnetul care-i dirijează mișcările și îi alimentează angoasele, e promisiunea care-l articulează, transformată la unii în certitudine – și așa au stat lucrurile de mii de ani. Pe scurt, ideea de la care am pornit este că nu putem scăpa de obsesia vieții de apoi. Era o idee veche, dar ideile nu-s de-ajuns ca să te apuci să scrii un roman, ele trebuie să se ciocnească de o poveste, sau s-o genereze, s-o lege de alte povești, să se nască un nucleu care să iradieze, să crească și să-ți înglobeze dictatorial toate gândurile și senzațiile. Și, mai ales – cel puțin pentru mine, care sunt o natură auditivă –, să genereze un sunet clar, ușor reproductibil, inalterabil, sustras oricăror paraziți. Când am auzit acel sunet la intensitate mare, m-am apucat să scriu romanul.
2. Cum a decurs scrierea lui?
Insula de apoi încheie un ciclu început cu Efectele secundare ale vieții și continuat cu Șapte Octombrie și Supraviețuire – spun ciclu pentru că romanele comunică între ele prin unele detalii, dar mai ales pentru că toate au o structură complexă, polifonică, prezintă nemijlocit perspectivele personajelor importante. Și sunt destul de ample. Or, se întâmplă că eu am o memorie foarte proastă. Așa că, înainte să trec la calculator, am scris multe pagini de mână și mi-am făcut un plan flexibil, ca o schelărie care poate fi reconfigurată. Odată început lucrul efectiv, a fost un amestec de calcul și improvizație, pentru că în fiecare zi improvizam, și în fiecare zi aveam în vedere ansamblul, modelând și remodelând în minte capitole viitoare, notând idei și situații noi. Multe se puteau schimba – cu excepția acelui sunet fundamental, el a fost permanent călăuza mea. Scrisul, la mine, dincolo de imaginație, experiențe de tot soiul, inspirație și judecăți lucide, ține de acuitatea auditivă. Fiind, cum ziceam, un roman destul de amplu și de complex, mi-au luat vreo doi ani ca să-l scriu, cu câteva întreruperi lungi, periculoase. M-au salvat bogăția notițelor și urechea muzicală.
3. Cum vă doriți să fie citit romanul Insula de apoi?
N-am cum să-mi doresc să fie citit. Cititorul va gasi în el, poate, ceva care să-l intereseze. Sau nu va găsi nimic, și-l va închide plictisit, supărat că a dat bani pe el, dacă nu cumva îl va fi primit cadou – un cadou neinspirat. În plus, dacă l-a primit cu dedicație, va trebui să rupă prima pagină, ca să-l dea la anticariat. Nu pot să-i impun cititorului o perspectivă asupra a ceea ce scriu, totul e acolo, în carte. Ce să zici mai mult tu, autorul? Dacă îmi doresc totuși ceva e ca romanul să fie pur și simplu citit. În pat, în fotoliu, în metro, în tren, în avion, în parc, la mare, la munte, pe malul unui lac, pe o insulă.
Este remarcabilă și lăudabilă onestitatea lui Vlad Zografi, autor care coordonează o colecție de carte științifică, cu solidă pregătire în fizică, obiectivată într-un doctorat la Paris și care admite că ideea vieții de apoi nu e doar o marotă a credincioșilor, ci și o preocupare a celor care se declară atei, agnostici, stoici. De altfel, știința, așa cum s-a constituit și cum funcționează, ca sistem de ipoteze supuse continuu verificării nu poate exclude principial posibilitatea respectivă, având în vedere natura complexă a realului perceptibil. Există locuri inefabile, așa cum sunt cele prezentate în cărțile lui Blaise Pascal, Roger Penrose și Alvin Plantinga, de exemplu, în care rațiunea și credința își dau mâna, nu se exclud. Gândirea incluzivă, relațională are câștig de cauză în fața gândirii exclusiviste, autoritariste. E dreptul fiecărei persoane să creadă orice dorește, dar complementaritatea face mai mult bine decât contradictorialitatea.