Când Dan ajunge acasă, o găsește pe Lina citind în living. Fără să se descalțe, se așază lângă ea pe canapea și o sărută apăsat pe gură.
— Ai trecut prin centru? Era lume în piață? îl întreabă ea în loc de bun-venit.
— Se adunaseră vreo cinci mii. Același tipar: steaguri, ii și ițari, șube și clopuri. Și, normal, nelipsitele icoane cu domnii noștri: cel de sus și cel de-aici.
— Hai că mi se face greață. N-ai avut probleme, nu?
— Ce probleme să am?
— Știu eu, să nu-i placă moaca ta vreunuia. Să n-ai trăsăturile potrivite de suveranist și să ți le retușeze c-un croșeu de dreapta.
— Hai, măi Lina, iar exagerezi. Nu-i chiar așa.
— Nu?! Pișa-m-aș eu pe ochii lor de căcați habotnici și ignoranți.
— Gata, nu te mai enerva aiurea. Apropo, știai că pișa-m-aș pe ochii tăi ar putea fi de fapt o declarație de dragoste, o demonstrație de grijă? Cică dacă ai chestii la ochi, infecții, habar n-am, conjunctivită, scuame din alea albe, și te dai cu pișat, te vindeci.
— Da, știam. De la maică-sa lu’ Angi. Ea era cu tot felul de descântece de deochi și leacuri din astea băbești. Adevărul e că și io m-am dat în liceu de vreo câteva ori.
Lina lasă cartea pe brațul canapelei și se întinde către Dan, care o sărută pe pleoapele închise.
— Nu creeed! Hai pe bune, te-ai dat cu pișu pe ochii ăștia frumoși?!
— Da, și nu știu dacă de la el sau nu, dar mi-a trecut conjunctivita sau ce-o fi fost aia.
— Du-te de-aici, că tot nu te cred! Și cum făceai?
— Aveam un borcănel în care luam puțin pipi direct de la sursă. Pentru curiozitatea ta, să știi că era călduț și mirosea a sărat. Apoi înmuiam niște vată în el și tamponam ușor zona iritată. O senzație chiar reconfortantă. Da’ ce-ți veni cu asta?
— Păi de la visul lui Mo pe care mi l-a povestit azi.
— Băi, aveți grijă ce vorbiți la lucru! Ți-am zis că pe Geta or dat-o afară. Bine, oficial i s-a restructurat postu’, dar e bullshit. A tot comentat ea aiurea în ultima vreme și uite c-o zburat.
— Până la urmă, poate ar fi cel mai bun lucru care ni s-ar putea întâmpla și nouă, că tu nicicum nu te hotărăști să renunți și să plecăm dracului odată de-aici.
Dan își susține reproșul mușcând-o ușor de degetele de la piciorul drept pe care le masase până atunci.
— Și unde să plecăm, Dane?! își retrase Lina rapid piciorul. Peste tot îi la fel.
— Hai, nu te bosumfla acum. Știi și tu că nu-i chiar așa. Dar să-ți zic de visul lui Mo. E prea mișto să nu-l auzi și tu. Deci, Mo se trezește și se duce la baie. Când se uită în oglindă, vede că are ochii inflamați și că îi apăruseră niște scuame albe pe pleoapa de jos. Se apropie cu capul de oglindă și râcâie cu un deget câteva cojițe, care cad în chiuvetă. Apoi, în timp ce se pișă, își aduce aminte de una dintre mătușile de la țară care i-a zis că pișatul e bun pentru ochii bolnavi. Nu se gândește mai departe la asta, că în timp ce i se subțiază jetul o aude pe soră-sa urlând.
— Da’ soră-sa nu-i în Canada?
— Ba da, dragă, dar e vis. Totul e posibil, totul e permis.
— Îhî, cam ca la noi acum: Totu-i vis și armonie. Noapte bună! Gata, scuze. Îs mucles. Zi mai departe!
— Fuge pe scări. De la jumătatea lor are perspectiva întregului living. Îți poți imagina, nu? Că ai fost la ei. Așa, și o vede pe soră-sa în capul scărilor cum striga îngrozită și se uita la două găini care fugeau prin bucătărie la fel de speriate și îngrozite ca ea. Un detaliu important e că soră-sa arăta cam cum era prin liceu. Apoi vine încă o fază cool. Cică n-o trebuit să-i spună nimeni că de fapt găinile erau părinții lor. A știut chestia asta instant. Una dintre găini, care era tac-su, zburase pe frigider și dădea ca nebuna din aripi până a dat jos toate caserolele de plastic și cofrajele de ouă de deasupra. În schimb, cealaltă găină, care era mă-sa, se potolise și stătea cuminte pe blat sau pe masă, nu mai știu exact. În fine, Mo s-a apropiat și s-a uitat în ochii ei peste care era pe jumătate trasă pielița aia albă. Știi cum au găinile ochii, nu? Și a zis că niciodată, absolut niciodată n-a crezut că poate simți o compasiune genuină, totală, pentru cineva, cu atât mai puțin pentru maică-sa. Între timp, intervine iar faza aia cu omnisciența, pentru că și el și soră-sa știau deja în scena asta că ce se întâmplă e de fapt ceva normal, dat fiind contextul în care se afla lumea, și anume într-o plină pandemie de orbul găinii. Doamne, ce imaginație! E total Mo și când doarme. Cică oamenii care încălcau anumite reguli de bun-simț se transformau în găini, iar preschimbarea putea avea loc fie gradual, când afectați erau prima dată ochii și abia apoi celelalte părți ale corpului, fie dacă încălcarea era gravă, transformarea putea fi totală și extrem de rapidă. Mo stătea acolo în bucătărie, uitându-se în ochii blegi ai maică-sii, și știa toate astea, așa, pur și simplu. Și mai știa că există un singur leac. Transformarea putea deveni reversibilă sau să fie stopată cu o singură condiție: ca persoana afectată să identifice regula încălcată, răul făcut, și să-i pară sincer rău că l-a comis. Cu accent pe sincer. Aici vine partea care mi-a plăcut mie cel mai mult. Era crucial să-i transmită cumva maică-sii că trebuie să se gândească la ce dracu’ de căcat făcuse și să-i pară rău. Mo și-a dat atunci seama că a-ți părea rău nu are formă de imperativ și nu știa cum să exprime urgența. Te rog să nu râzi, dar chiar e necesar să interpretez personajele, că nu pot să povestesc altfel partea asta. Mo: Mamă, părea-ți-ar rău! Soră-sa: Ești prost?! Ăsta-i condițional optativ. Mo: Mamă, uită-te în ochii mei, mamă, orice, oricâte chestii nasoale ai făcut… Soră-sa: Și ne-ai făcut, nu glumă! Mo: Taci, tu, puțin! Mamă, nu vreau să rămâi găină. Te rog, te rugăm amândoi, încearcă să-ți pară rău. Fă să-ți pară rău! Soră-sa: Nu există nicio formă curată de imperativ pentru expresia asta și nici nu mai știu să o analizez sintactic și morfologic ca-ntr-a șaptea. Mo: Taci tu dracului din gură! Soră-sa: Ăsta sigur e imperativ. Abia ce-și scuipă ultima vociferare, că pe Mo începură să îl usture ochii și câmpul vizual i se îngustă, dar nu într-atât încât să nu mai vadă într-o parte televizorul și în cealaltă pe soră-sa. Deși emisiunea de la televizor se transmitea în direct, pe burtieră încă rula continuu Breaking News – Live, toate cele șase cadrane erau pustii, cu excepția unei găini care apărea din când în când în două dintre ele, având un aer de iremediabilă perplexitate.
— Iremediabilă perplexitate. Fix astea au fost cuvintele lui Mo, nu? îl întrerupe Lina pufnind în râs.
— Bine, recunosc, m-a luat puțin valul. Hai că imediat termin. Îmi pare rău, îmi pare rău, îmi pare rău. Nu vreau să fiu găină, bâiguia soră-sa în genunchi, pe jos, printre caserolele de plastic și cofrajele de ouă. Apoi a început să plângă în hohote și cu pumnii să lovească frigiderul până când au căzut toți magneții. Ultimul a fost cel cu Montreal, pe care avea să-l aducă ea abia peste zece ani, în prima și singura ei vizită înapoi acasă. Atunci Mo s-a așezat pe scaun, a luat-o pe maică-sa în brațe și a început să o mângâie ușor pe creasta mică și roșie, până când biata găină s-a cuibărit în poala lui și a adormit, iar Mo s-a trezit. Ce zici? Mișto, nu? Cum ți s-ar părea dacă ne-am trezi cu o pandemie de orbul găinii?
— Sincer? Mega cool. Ia imaginează-ți-i pe ăia cinci mii de azi din piață transformați în găini și cocoși cu fundițe tricolore prinse în penele lor. Și mă mai gândesc că până s-o ia lumea în serios, ar crește producția de ochelari de soare. Dacă acum zece ani oamenii își acopereau gura și nasul cu măști, în situația asta și-ar acoperi ochii. Să-i vezi pe toți pe stradă cu ochelari negri, ca în… cum îi zice, filmul ăla mai vechi cu care ne-o tot bătut Mo la cap? Era cu un tip negru, scuze afro-american, super sexy.
— Men în black. Cu Will Smith.
— Da, da. Parcă ăia aveau toți ochelari de soare negri. Mda, nu știu ce să zic, nimic nu pare să se schimbe cu adevărat. Adică, na, știm că istoria-i ciclică și că sferele de influență se reașază din când în când ca plăcile tectonice. Da’ nu cutremurele astea mă îngrijorează neapărat, this is it, our bad luck, ci globalizarea prostiei crase. Banalizarea, normalizarea ignoranței și a răului. Nu trebuie decât să ne uităm pe geam sau la televizor, să mergem la lucru sau la cumpărături. Băi, da’ ce-o dat-o Mo cu reflecții din astea grele și moralitatea lu’ pește prăjit care se mai și ia. Zi-i mai bine să tacă dracului, dacă nu vrea să zboare de la job, sau mai rău, să ajungă salahor pe la vreo mină de diamante din Africa, de nu-l mai găsește nimeni. Și pe principiul cine se-aseamănă, se-adună, nu numai el ar trebui să aibă grijă.
— Ce zici? Că tre să-mi fie frică? Atunci de ce mama naibii să trăim așa? De ce nu plecăm?
— Dan, te rog, nu deschide iar subiectul ăsta. Știi că nu pot. Ai mei, jobul. Nu e așa simplu. Nu acum.
— Da, e mai simplu să rămânem și să ne prefacem că lucrurile sunt ok. Să ne temem că am putea fi dați afară dacă ne povestim visele sau să ne trezim cu pumni în meclă dacă vreunui troglodit nu-i plac fețele noastre…
Lina îl întrerupe sărutându-l pe buze și se ridică de pe canapea.
— Mâncăm? Pun masa?
— Cineva a avut totuși o zi bună dacă s-a lăsat cu gătit, concluzionează Dan cu siguranța cercetătorului aflat la sfârșitul unei demonstrații fundamentale.
— Am făcut Quiche-ul tău prefeat. Cu guanciale și fenicul.
— Hai, măi Lina, da’ tu ești azi rău de tot pe decadență. De unde ai făcut rost de guanciale și fenicul?
— Ei, e treaba mea, și îi face șmecherește cu ochiul. Știi, mai devreme m-am dus în pivniță să caut geanta aia termoizolantă. Mi-o cerut-o Geta, că pleacă o perioadă la țară să se liniștească, și ui’ ce-am găsit în ea. Ta-dam. La pièce de résistance!
Lina, care între timp intrase în bucătărie, își face iar apariția în living ca o actriță dintr-un spot de prezentare de produse. Are în mâini o sticlă de vin Lo Saint Julien Loisir pe care o luaseră acum câțiva ani, când au fost ultima dată în Italia, de la o cramă de pe undeva din Valle d’Aosta.
Livingul e traversat de un fascicul de lumină care în parcursul lui dublează obiectele cu popriile lor umbre: florile de pe pervaz sunt reflectate pe perdea, trandafirul japonez pe parchet și pe o parte a bibliotecii, pick-up-ul cu capacul deschis e refăcut într-un tapet perfect pe peretele alb. Lumina se oprește în Lina și în sticla de vin pe care o ține în mâini ca un vrai sommelier.
— Asta e rezistența mea din seara asta: mâncăm franțuzește, bem italienește și mai târziu poate ne-o și tragem, așa, mai necreștinește, ca să fie și cu rimă.
Prin sticla transparentizată datorită luminii, Dan distinge roșul granat intens al vinului, simte deja în nări parfumul inconfundabil de crème de cassis și creion de cedru și pe limbă gustul plin, de fructe uscate și de tanini cremoși. Înghite în sec. Pe brațul canapelei e cartea Linei. Din locul în care stă, vede doar o parte din titlul cărții. Patru litere strălucesc reliefate de razele soarelui, iar restul rămâne într-un negru indescifrabil. Libe. Dacă n-ar fi știut că lucrează la o teză despre proza scurtă a lui Saunders, ar fi putut crede că Lina citește ceva despre libelule.
— Căiește-te! o aude urlând din bucătărie, printre zgomote de vase trântite.
— Ce?!
— „Căiește-te” are formă curată de imperativ. Mo ar fi putut folosi asta în vis. Apoi adaugă cu o voce înadins îngroșată: Cel care se căiește cum trebuie, aceluia i se curățește conștiința și primește iertarea. Căiește-te și nu vei muri, găină! continuă ea, râzând, în timp ce revine în living cu două pahare de vin în care licăresc roșiatic ultimele rămășițe de lumină ale zilei.
