Un peisaj socio-politic atât de instabil și divizat ca cel pe care l-am experimentat în ultima perioadă este într-adevăr un argument solid pentru o nouă montare a textului gogolian, Revizorul. Distanța temporală de aproape 200 de ani și toate decalajele care survin odată cu ea nu au părut să fie un impediment pentru montarea lui Kovács D. Dániel de la Teatrul Szigligeti, regizorul aflându-se la cea de-a treia colaborare cu instituția orădeană, după Familia Schroffenstein în 2020 și Eu, gângania – Cabaret Kafka în 2023. Nici de această dată nu dezamăgește, iar varianta scenică pe care o propune acesta menține într-o manieră echilibrată oscilația dintre situația absurdă a celui care este confundat cu revizorul venit de la Sankt Petersburg și toate complicațiile care survin ulterior, respectiv mașinațiile care au loc în spatele ușilor închise de către mai marii orașului pentru a întreține sistemul oligarhic care controlează micul oraș de provincie.
Dincolo de corupția sistemică, regizorul concepe un imaginar care are în centru o administrație care funcționează așijderea unei grupări mafiote, care se bazează pe frică, constrângeri și un control absolut, dar care își are și propriile vulnerabilități: interesele și ambițiile fiecărui demnitar, respectiv necesitatea stringentă de a conserva imaginea unui oraș funcțional, cel puțin din exterior. Tocmai aceste slăbiciuni sunt cele care vor apăsa atât de greu încât vor provoca prăbușirea așa-zisei ordini, fiecare personaj fiind, sub o formă sau alta, jecmănit – material sau emoțional – de către un scamator chiar mai meschin decât primarul Szkvoznyik-Dmuhanovszkij și acoliții săi.
De altfel, se conturează o suită de personaje foarte interesante care sunt susținute de jocul actorilor din distribuție: primarul Szkvoznyik-Dmuhanovszkij – mai sus amintit – căruia Balogh Attila îi oferă aura unui gangster lipsit de scrupule, de neclintit din poziția în care este, care nu se dă în lături de la nimic pentru a-și ascunde faptele și pentru a-și îndeplini aspirațiile, ba apelând și la un soi de cucernicie neautentică. Soția sa, Anna Andrejevna, într-o interpretare impresionantă a lui Tasnádi-Sáhy Noémi, este cea cu care împarte aceste aspirații, ba chiar cea care le aduce la un nivel de sminteală – momentul de climax fiind acela în care își imaginează viața la Sankt Petersburg, odată cu nunta fiicei lor. Sebestyén Hunor îl conturează atât de bine pe Hlesztakov, un personaj subversiv, înțelegând repede că este într-o situația favorabilă pentru el și că trebuie să profite de pe urma ignoranței celorlalți, mânat și de dorința de a-i demonstra tatălui său că s-a ajuns. Mai apoi este anturajul de funcționari din jurul primarului care însumează un grup bine ales de actori, care evidențiază și accentuează excelent dezmățul instituționalizat: Tőtős Ádám ca Hlopov, Dimény Levente ca Ljapkin-Tyapkin, Csatlós Lóránt ca Zemljanyika, Tóth Tünde ca Spekin și Kiss Csaba ca Szvisztunov.
Cea care iese șifonată – în special dintr-o perspectivă sentimentală – este Marja Antonovna, în interpretarea lui Kocsis Anna, fiica primarului care cade în mrejele lui Hlesztakov, devenind totodată un obiect, o monedă de schimb pentru năzuințele părinților, lucru evident în momentul în care aflându-se despre identitatea falsă a lui Hlesztakov, aceasta este ignorată și abandonată în lacrimile propriei naivități și suferințe. Legat de ideea universului spectacular ilustrat sub forma unei grupări de tip mafiot, acest aspect se remarcă mai ales prin intermediul personajelor Olgăi (Ilyés Klaudia) și a realului revizor (Trabalka Cecília): prima ajunge să fie torturată pentru îndrăzneala de a-i fi spus lui Hlesztakov gravele probleme cu care se confruntă orașul; în timp ce a doua, martoră de la distanță a scenei și făcându-și în final apariția sfârșește într-o notă mult mai tragică – primarul, pus în fața faptului că a fost jefuit și că s-a umilit în fața unui prefăcut, își pierde complet orice urmă de raționament și, într-o clipă de răbufnire furibundă, o ucide. Pe lângă ele, doctorul Hübner, interpretat de Scurtu Dávid, care susține că nici măcar nu este doctor și că este ținut cu forța în acel loc, devine o altă probă a modului în care primarul și gașca lui acționează, acesta fiind singurul personaj care încearcă realmente să se desprindă și să fugă, dar care este mereu prins și tras înapoi, astfel încât să nu divulge fărădelegile la care a fost martor. Nagy László Zsolt este Vlasz, ospătarul de la hanul unde se aciuează Hlesztakov și care are momente de revelații intelectuale, postându-l pe aceasta ca singura voce a unei rațiuni efemere. Nu în ultimul timp, contrapunctul este reprezentat de duo-ul format din Szabó Eduárd și Szotyori József, intervențiile lor fiind adevărate delectări.
Un element fundamental care materializează viziunea regizorală este scenografia semnată de Florina Bellinda Vasilatos. În ciuda faptului că spectacolul se joacă la Sala Mare, încăperea proiectată este mai degrabă de mici dimensiuni, sterilă, claustrală, luminată de becuri cu neon, în colțul căreia se află câteva cruci de la capelă care nu a mai fost realizată și care, în momente-cheie, cad la pământ asemenea unui semn de indignare divină cu privire la ceea ce se petrece și ca răspuns la devoțiunea denaturată a primarului. Deopotrivă, decorul și costumul sunt importante în contemporaneizarea întregului demers, astfel încât să creeze un cadru veridic pentru a deschide o discuție adecvată despre problemele recurente într-o epocă și într-o societate ale căror coordonate, cel puțin formal, s-au modificat, dar care în esență perpetuează aceleași subterfugii.
Sistemul opresiv pe care majoritatea personajelor aleg să-l întrețină în funcție de interese este alimentat de-un sistem valoric personal care îi ține captivi în cuști într-atât de greu de remarcat și de depășit, încât nu reușesc să conștientizeze pericolele care sunt înaintea lor și care ajunge într-un final să-i pună la pământ. Scheleții din dulapul celor aflați în administrația locală sunt atât de mulți încât îi împiedică să mai observe inadvertențele cu privire la Hlesztakov și jocurile de culise pe care le face pentru a beneficia de spinarea lor; la rândul său, Hlestaztakov, chiar dacă susține că nu-l interesează ce crede tatăl său, acțiunile pe care le întreprinde sunt stimulate de voința de a fi apreciat și validat de către acesta.
Kovács D. Dániel reușește să ofere o montare într-o cheie modernă a unui text clasic fără să-i facă însă cunoscută vârsta, folosindu-se de punctele comune ale tematicii abordate în acele vremuri și realitățile actuale pentru a creiona o imagine unitară a coruptibilității ființei umane, a stratagemelor folosite de oameni pentru a-și salva pielea, a naivității și ignoranței care devin ușor exploatabile în fața unei psihoze generalizate. Jocurile de culise rămân cam aceleași, iar cei care ies învingători sunt cei care știu cum să-și joace cărțile, indiferent de mâna pe care o au.
Nichita Danilov, fragment din textul O scrisoare de la „Corso” sau despre Cimitirul erorilor, reprodus din revista Convorbiri literare, serie nouă, nr. 25/1990, p. 10: ,,Iată scenariul acțiunii: exact după o sută treizeci și opt de ani de la moartea sa, N.V. Gogol este deshumat și adus la cîrciuma „Corso“, printre cititorii săi cei mai fanatici. Afară e un pic de burniță, cînd ninge, cînd plouă, vreme de beţie, cum zice poetul, lumea merge uşor zgribulită pe străzi, bărbaţii au gulerele ridicate si pălăriile sau şepcile trase pe frunte, intră și ies din pasaj, trec pe lingă librării, își cumpără ţigări, ziare etc., etc. E prezent prietenul meu Laurențiu, prezent prietenul meu G., prezenți poetul Bicinschi şi maestrul Mihalache. Mulțimea năvăleşte de pe Lăpuşneanu la „Corso“ şi se repede să taie fîșii-fîşii din mantaua lui Gogol, pentru semne de carte. Mantaua e încă bună, o manta cenușie, din postav care n-a putrezit aproape deloc, în ciuda secolelor scurse, rezistînd umezelii şi moliilor (sînt molii pînă și în mormînt) şi viermilor ce mișună peste tot mortul. Mulțimea este înarmată cu foarfece mai mari şi mai mici. Unii posedă și unghiere, precum și alte instrumente de pedichiură. Acţiunea, după cum am mai spus, se petrece la Corso; Gogol stă întins în sicriul său de plumb; e uşor stingherit de mulțimea de admiratori, pare totuşi conştient de importanța evenimentului și de locul său ocupat în literatură. Nu e un loc oarecare, ci unul cu totul deosebit. În sfîrșit, scriitorul pare uşor stingherit. Da, e usor stingherit şi, dacă ar fi fost după el, ar fi dispărut de mult din această sărbătorească adunare. Sînt oameni care nu se simt bine nici în mormînt, unde e pace deplină și linişte. Deasupra creşte iarba și suflă vîntul. Să tot stai și să nu te gîndeşti la nimic. La ce bun să scrii proză sau versuri?! Norișori pașnici plutesc sus pe cer. Deasupra satelor, deasupra oraşelor. Trec peste rîuri, trec peste oceane și mări; se oglindesc în lacuri limpezi şi adinci.”