Premiera mult-așteptată la Teatrul Regina Maria din Oradea a avut loc în 5 și 6 aprilie anul acesta, 2025. E vorba de Richard III de Shakespeare, în traducerea lui Horia Gârbea – versiune scenică de Alexandra Felseghi și Andrei Măjeri, cu inserții din Henric VI. Regia: Andrei Măjeri, care anul trecut a primit Uniter pentru spectacolul Cine l-a ucis pe tata. Regizor ambițios, care n-a dezamăgit niciodată.
Știm că Richard e hotărât să ia tronul cu orice preț, distrugând totul în jur, ucigându-și posibilii concurenți în Turnul Londrei. Un subiect mereu actual: dictaturi și tirani manipulatori. De la început impresionează puternic scenografia (Adrian Balcău). Scena turnantă, scările lucitoare, balconul, ecranul, configurând un carusel de o devălmășie alchimică, sugerând chiar și culisele puterii, acolo unde Richard uneltește pe patul ascuns, care va fi demascat la final. Scările sugerează ambiția urcușului nesigur, viclean, în slalom perfid.
Video design: Andrei Cozlac. Lighting design: Sabina Reus. Pe ecran se perindă chipuri nebuloase, nori premonitorii, năluci de fum. Adică „aburii puterii” într-o „lume răsucită”. Mai apoi, pete dantești în vârtej proteic. Se nasc imagini, se șterg, marcând instabilitatea palimpsestului virtual. Imagini fulgurante ale puterii înșelătoare. Un ecleraj bine articulat marchează nesiguranța, „iarna dezbinării noastre”. Costumele au culori monocrome, secondate discret de un albastru și un roșu. Din când în când apar drapele, iar la un moment dat domină drapelul negru al morții. Muzica (Adrian Piciorea) e omniprezentă, imersivă, fără accente distonante, integrând elementele în elaborata sinestezie insolită. Nu există vreun hiatus între o scenă și alta, totul curge în mișcări studiate, care nasc o dinamică emoțională, asigurată de coregrafia semnată de Hunor Varga. Spectacolul e plasat într-o ramă atât de novatoare, încât te întrebi cum s-a pliat atât de bine textul lui Shakespeare peste maniera modernă răscolitoare.
Joacă în spectacol Petre Ghimbășan (Richard), Răzvan Vicoveanu (Buckingham), Richard Balint (4 roluri), Denisa Irina Vlad (Lady Elisabeth), Alina Leonte (Lady Anne), Corina Cernea (Lady Margret), Ioana Dragoș Gajdὀ (Ducesa de York), Cosmin Petruț, Robert Balint și Luca Bran. Absolut ingenioasă interpretarea actorului Petre Ghimbășan, redând un Richard cu față de Hitler (uneori), descins din Dictatorul lui Chaplin. Măscărici, clovn, arogant, alunecos, insolent, cu priviri ambigue. Spada nelipsită plutește adesea în amenințări vătuite. Se cațără, revine, în unduiri otrăvite, convins că „joc bine rolul lui Satan”, apoi devine speriat, laș, atunci când „regatul mi-e fragil ca sticla”, disperat în celebrul strigăt de ajutor „dau regatul meu pentru un cal”. Richard Balint e la fel de impozant în cele patru roluri, redate printr-un filtru conceptual plasat sub semnul unei anduranțe scenice de absolută excepție. Toate actrițele sunt convingătoare, profesioniste, credibile, în portretizări elocvente. O mențiune specială pentru Ioana Dragoș Gajdὀ, vulcanică, tenebroasă, tragediană de marcă internațională. Răzvan Vicoveanu e mereu impozant, aluvionar, glisând spre parodic, mai ales în scena cu lumânările, emblematică pentru evoluția factuală ulterioară, cu discursuri perfide și aluzii la actualitate. Forma scenică include subtil mesajul. Totul e o plutire, o instabilitate, un fugit irreparabile tempus. Dansul ritmat din final e o sfidare a contorsiunilor istoriei, a disoluției puterii. Regizorul Andrei Măjeri, cu talentul său poliedric, a realizat un spectacol somptuos, sublim. Absolut monumental. De văzut și de revăzut. Convins, ca Augusto Boal, că ființa devine umană când inventează teatrul.
Puterea, sub orice formă – economică, simbolică, politică – este, în egală măsură, oportunitate și capcană. Atât persoana/persoanele care o exercită, cât și contextul influențează decisiv manifestările și efectele puterii, transformând oportunitatea în capcană și invers. Cu cât intervine mai mult reflecția, cu atât conținutul puterii se diluează, cele două realități aflându-se în opoziție structurală: adâncindu-te în reflecție, constați deșertăciunea puterii; exercitând puterea, spectrul reflecției se îndepărtează, apărând ca formă de lașitate, lene, ceva negativ, oricum. Interesante sunt manifestările pure și, respectiv, hibride ale celor trei forme de putere: economicul curtează politicul pentru avantaje, politicul se susține prin economic, iar simbolicul le potențează pe cele două, deși are și zona sa specifică.