/

Revelații

Filmul lui Cristi Puiu este genial pentru că, într-o epocă orientată spre delicii rapide, la care ajungi cu ușurință, te invită să îi reziști timpului pe care îl traversezi și să aderi, pe rând, la opiniile personajelor, apoi să respingi, pe rând, ideile lor, venind cu propriile argumente.

70 vizualizări
Citiți în 9 de minute

E iarnă. Cadru larg cu turma de oi. Plaiuri mioritice. Baciul înaintează încet, iar boierii privesc de la fereastră panorama. Totul e alb și timpul curge lent. Feeria iernii de la începutul peliculei contrastează cu dialogurile generoase ale personajelor, a căror privire rătăcește uneori în zare, alteori se fixează pe axa dialecticii bine – rău. În preajma Crăciunului, marele moșier Nikolai pune la dispoziția unor prieteni conacul său din sudul Ardealului, de lângă un sat săsesc, Mălâncrav, a cărui denumire germană este Malmkrog.

Fiecare film al lui Cristi Puiu este îndrăzneț și întoarce busola spre realitatea pusă sub lupă. Sunt investigate mereu coordonate noi, cu mult curaj și cu o (necesară!) doză de nebunie, pentru că, în definitiv, arta interoghează sensuri noi și ne forțează să împingem tot mai departe granițele interpretării. De la Marfa și banii (2001), la lungmetrajul filmat timp de 40 de zile în conacul Apafi, Cristi Puiu revoltă și enervează, șochează și emoționează. În Malmkrog, personajele discută inepuizabil despre libertatea individuală, cultură, venirea Antihristului, surprinzând tăios pe alocuri, cu luciditate și (în unele cazuri, chiar poetic) contradicțiile din societatea occidentală, făcându-și eroii să divagheze despre crimă, război, rău absolut, bine absolut, civilizație, armată, religie, moralitate, supremația statului. Cea mai recentă peliculă a lui Cristi Puiu a primit premiul pentru cea mai bună regie în cadrul competiției Encounters la Berlin 2020 și a câștigat două premii la Festivalul de film de la Sevilla pentru cel mai bun scenariu și pentru cel mai bun film.

Malmkrog restituie o ecranizare de epocă, cu un scenariu adaptat – aproape fără nicio modificare, cu excepția unui scurt schimb de replici și de schimbare a identității a două personaje – după Trei dialoguri despre sfârșitul istoriei universale (1899) de Vladimir Soloviov. Protagoniștii poligloți – Nikolai, Olga, Ingrida, Edouard, Madeleine și servitorii care vorbesc în  franceză, rusă, germană, maghiară – sunt seduși de propriul discurs, polemizează de parcă ar valsa pe ghețurile siberiene transilvănene; cel mai frecvent, dialogurile inundă cadrele-secvență. Și, ca peste tot în filmele lui Puiu, și în Malmkrog regăsim mizanscene ample și coregrafii complexe ale camerei și ale personajelor.

Malmkrog nu este doar un film despre o dialectică.

La nivelul construcției subiectului, sunt destule scene din film ce contrazic continuitatea temporală a celor șase tablouri. Totuși, liantul este asigurat de construcția riguroasă a personajelor: Olga (interpretată de Marina Palii) întruchipează natura pacifistă, serenă, pusă pe seama unui elan idealist, în vreme ce Nikolai (interpretat de Frédéric Schulz-Richard) este, mai degrabă, conștient de rădăcinile răului, iar cinismul său se hrănește tocmai din natura dostoievskiană a răului. Este categoric, pragmatic și lucid, iar siguranța sa deturnează sensul global al discuției. Și Agathe Bosch (în rolul Madeleinei) face un rol bun. Ugo Broussot (în rolul lui Edouard) a lucrat mai întâi în teatru, apoi a interpretat diverse roluri în filme regizate de Frédéric Fonteyne (Brother and Sister), Jean-Marc Moutout (K. Memories), Laurence Ferreira Barbosa (Well now dance: sketch Escal’Amore), Maria Pinto (Un Sauvage Honnête Homme, Moi qui duperais le Bon Dieu), Cristi Puiu (Șoarecele este sub masă). Diana Sakalauskaité, în rolul Ingridei, a mai jucat în Trois exercices d’interprétation (2013), un workshop pe care Puiu l-a demarat la Toulouse în 2013 și care surprindea secvențe de dialog preluate din cartea lui Soloviov. István Téglás (în rolul majordomului István) interpretează impecabil schimbarea de atitudine și impresia de lume „alla rovescia”.

Filmul lui Cristi Puiu este genial pentru că, într-o epocă orientată spre delicii rapide, la care ajungi cu ușurință, te invită să îi reziști timpului pe care îl traversezi și să aderi, pe rând, la opiniile personajelor, apoi să respingi, pe rând, ideile lor, venind cu propriile argumente.

Anul cinematografic, împărțit în perioada de dinainte și de după pandemie, a fost jalonat de doar câteva momente care au dat impulsuri catatonice fertile. Berlinala a fost ultimul mare festival care a avut loc înainte de carantina generalizată. TIFF-ul – în varianta în aer liber, mult sărăcită ca număr de participanți – a constituit, totuși, prilejul de a oferi publicului opțiuni cinefile diverse. De la momentele care au revoluționat peisajul cultural european la impactul rețelelor de socializare, de la secretele ascunse în cufere de lemn la curiozități istorice, TIFF-ul a fost ferit de ploaie și proiecțiile s-au desfășurat în condiții optime. În cadrul TIFF 2020 au fost mai puține proiecții decât de obicei, dar fiecare a refăcut – prin așteparea (agitată sau nu) de dinainte de film, prin starea de după proiecție, prin discuțiile care rulează în cap până când dai de o altă nebunie temporară – o hartă interioară a festivalului de film transilvănean. Ca recomandări post-TIFF: Mientras dure la guerra (coproducție Spania-Argentina, în regia lui Alejandro Amenabar, cu Karra Elejalde, Eduard Fernandez, Patricia Lopez Arnaiz), care s-a bucurat de 17 nominalizări la premiile Goya și care face trimitere la scenariul  politic salamantin din 1936, când Unamuno sprijină insurecția militară, crezând că va aduce ordine în Spania, însă generalul Francisco Franco demarează lupta, dorind să preia controlul războiului.

O altă recomandare ar fi Éffacer l’historique, pentru o comedie neagră pe alocuri care arată cât de invazive sunt noile tehnologii. Distinsă cu Premiul special al juriului la Berlin, pelicula franco-belgiană, în regia lui Benoît Delepine și Gustave Kervern, arată că secreția de cortizol pentru francezul de rând provine de la inamici digitali, de la tele-marketing la ratingurile de pe aplicații de tip uber și sex-tape-ul, la care se adaugă inadecvarea socială, serotonina erotică, dependența de seriale, bullying-ul, inteligența artificială.

În egală măsură, o altă recomandare TIFF 2020 este Thalasso, în regia lui Guillaume Nicloux, cu Michel Houllebecq, Gérard Depardieu și Maxime Lefrançois, o utopie a rejuvenării și a tinereții fără tinerețe celebrate prin umor negru și prietenie.

Irina-Roxana GEORGESCU

IRINA-ROXANA GEORGESCU (n. 1986) a absolvit Facultatea de Litere (specializarea română – franceză) a Universității București în 2008 şi a urmat masteratul de teorie literară şi literatură comparată (2010). A devenit doctor în filologie (2016) al aceleiași Universități, cu o teză despre influența criticii occidentale asupra criticii literare postbelice româneşti (1960-1980), sub coordonarea acad. prof. dr. Mircea Martin. În perioada 2010-2014, a condus seminare de teoria literaturii, comparatism şi idei literare, dar şi cursuri practice de tehnica lecturii la Universitatea din Bucureşti. A fost redactor de limba franceză la revista de studii literare şi culturale Euresis – Cahiers roumains d’études littéraires et culturelles(2009-2013). Începând din octombrie 2018, este asistent asociat la Literele bucureştene.Face parte din proiectul de educație media a Centrului pentru Jurnalism Independent. Publică poezie şi studii literare în diverse reviste de cultură din ţară şi din străinătate. Volumul de debut în limba română – Noţiuni elementare (Cartea Românească, 2018) – a fost nominalizat la Gala Tinerilor Scriitori (ediţia 2019) şi la Gala Premiilor Observator cultural (ediţia 2019). A debutat în limba franceză cu volumul de poezii Intervalle ouvert, apărut la editura L’Harmattan (Paris, 2017), în curs de apariţie în limba spaniolă.

Lăsați un răspuns

Your email address will not be published.