Negustorul de antichități
(fragment)

1

BOGDAPROSTE

Carafă de argint, secolul al XIX-lea, tabacheră filigranată aurită, brichetă Cartier, scrumieră Vicenza stil Art Deco. Canapea vieneză Sezession, garnitură de salon Empire, masă de joc începutul secolului al XIX-lea, set trei vase Gallé, atelierele din Nancy, sticlă de nuanța ambrei cu frunze de ferigă. Vas soliflor Daum Nancy Art Nouveau, ceas de șemineu din bronz doré, sfârșitul secolului al XVIII-lea, platou de fructe Lalique satinat, decorat cu margarete.

1

Îl zăream pe ulițele Bucureștiului. Trăia ca un șobolan, reperat numai după sunetele pe care le producea. Îl auzeam cum ștergea caldarâmul cu poalele paltonului boieresc, îmblănit, cu guler de samur. Când trecea, se auzea și ticăitul unui ceas de buzunar, mereu însoțit de un horcăit. Fantomaticul personaj răsufla greu, se sufoca din cauza astmului. În auz aveai zgomotul bastonului lovind ritmic trotuarul. Peste toate, sunetul inimii lui – nu-ți trebuia stetoscop să-l auzi. Acesta era setul de sunete pe care le producea trecătorul. Nu vedeai mai nimic pentru că era translucid. Privirea trecea prin el până vizavi, în gardul bisericii. Numai când vorbea – totdeauna în șoaptă – ființa lui căpăta un contur, în funcție de starea luminii, de locul unde se afla și de vreme. La umbră, la soare, sub o ploaie torențială, depinde. Se transforma uneori într-o batistă, alteori într-un pitic de grădină. Când începe istoria noastră, Candid Ițescu se întorcea acasă de la o serată unde negociase un set de icoane pe glajă de la mănăstirea Nicula. Deși îmbătrânise și era hârșâit în rele, nu se sătura să îndeplinească acest ritual. Târguiala rămânea una dintre marile plăceri ale vieții lui. Se edificase – icoanele erau autentice, lucrate de călugări la începutul marelui secol al XIX-lea. Avea o fire evocatoare și a văzut cu ochii minții un slujnicar purtat de câțiva măgăruși trecând de mănăstirea Văcărești pentru a poposi cu tot avutul la hanul Ziuleț (pe ulița Cavafii Vechi), pe care îl cumpărase aproape pe nimic, când încă se afla în Istanbul și-și pregătea refugiul peste Dunăre. Două secole au trecut de la acest episod până în seara când îl zărim pe Candid Ițescu apropiindu-se de casă într-un București amăgitor și trist.

A coborât din taxi pe Franzelari colț cu Toamnei. De obicei, se dădea jos mai devreme, să nu se afle unde locuiește. Taximetriștii vorbesc prea mult. Clientul semăna cu un conspirator. Impresia era întărită de un cotoi roșu aprins care îl aștepta pe acoperișul chioșcului de ziare din colțul străzii Popa Chițu. Îl urma furișându-se pe garduri, abia observat. Habar n-am dacă personajul nostru îl fixa cu privirea. Bănuiesc că îi era de ajuns să-l știe prin preajmă. Nu trebuia să miaune și nici să facă vreun zgomot. De pildă, să răstoarne o conservă sau să se dea huța pe o poartă cu balamalele neunse. Dumnealui n-avea încredere în nimeni și un însoțitor precum cotoiul cel roșu era binevenit. București – orașul trădărilor, denunțurilor, al cuțitului înfipt între omoplați. Trebuie să nu-ți deschizi sufletul, dacă ții să trăiești. Pe stradă era întuneric, dar ochii trecătorului se obișnuiseră cu lipsa luminii. Îi convenea de minune că era invizibil, măcar pentru vecini. A aprins lanterna să vadă pe unde merge. A pășit lipit de trei garduri de ulucă putredă căzute-ntr-o rână, un gang, un colț de stradă unde se găsea un cuptor de brutărie. S-a frecat de zidurile coșcovite, le știa pe dinafară. Dacă cineva se afla pe urmele lui cu gânduri rele!? Trăia cu această impresie din copilărie. Un tâlhar, un bătăuș, un ucigaș. De frică a iuțit pașii. A ascultat preț de o secundă hămăitul câinilor din mahala și a intuit că a ajuns acasă. A simțit un val de căldură în corp, deși era frig. A deschis poarta ca orbetele. A parcurs curtea pe sub bolta acoperită cu iederă până când a zărit ferestrele. Le-a recunoscut după gratiile din fier forjat. Urma o scară largă, dublă, cum se făceau pe vremea războiului Crimeii – cu balustradă, croită pentru baluri, să urce boierii cu cocoanele de braț după ce lăsau trăsurile și caii în grija vizitiului. Topografic, venea o marchiză cu geamuri înguste și cercevele verzi-vineții. Ală­turi se deschidea un bovindou încăpător. Apoi o copertină, peste un hochparter, care dădea semeție casei. Nu mai folosea de mult intrarea oficială, cea de la capătul scărilor. Nu se mai dădeau baluri pentru protipendadă. Nu se mai primeau ambasadori, nici delegații străine. În curte nu mai răsunau rădvanele negustorilor de la Gabrovo. Nici căruțele cu coviltir încărcate cu pepeni, porumbi de la moșie. Excelențele lor nu mai țineau aici întâlniri de taină. Nu se mai jucau partide de stos și preferans, unde se tocau averile prin gubernie. Ușa dublă de la capătul scărilor era închisă demult și nimeni nu știa unde sunt cheile. Dispăruseră în ziua când feldmareșalul Mackensen a ocupat Bucureștii, într-un decembrie înzăpezit. Se folosea cea de sub scară. Coborai, se remarcau ferestrele tăiate oval în fațadă, încadrate cu pietricele din ceramică colorată. Pe ziduri, flori și frunze din stuc. Câinii, la capătul scării, nu mârâiau, nu lătrau, te priveau fix.

Casa a fost ridicată într-o livadă a dumnealui Guță Știrbescu, negustor ajuns. Avea rostul s-o înzestreze pe fie-sa. Catinca nu era a lui, o luase de suflet de la soră-sa Marghiolița, rămasă văduvă când al ei căzuse secerat de glonț. Dar de iubit o iubea ca pe ochii din cap. Tac-su murise în urma rănii de pistol primite în duel. Fusese provocat de un aventurier despre care se zvonea că-l asasinase pe Barbu Catargiu – cât era el de prim-ministru – sub clopotnița Mitropoliei, după ce se încontrase cu roșii lui Brătianu. Duelul avusese loc într-un luminiș din pădurea Băneasa, la vremea holerei celei mari. Cum fata ajunsese aproape de majorat și avea cea mai mare zestre din Valahia, era pețită în draci. Unde mai pui că pica de frumoasă. Niște ochi mari negri, sprâncenele împreunate perfect deasupra nasului, o gură senzuală, carmin, numai bună de pupat. Făcuse multe cuceriri, dar își păstrase virginitatea. Idilele amoroase se rezumau la câteva valsuri prin casele boierilor veliți. Secrétaire-ul de la mezanin era burdușit cu scrisorele de amor. Toți ofițerii garnizoanei erau amorezați de ea și îi scriau. Se vorbea prin târg verzi și uscate, dar Catinca era cuminte. Ajungeau un zâmbet, o ochiadă, să te bată ușor cu evantaiul pe umăr. Dacă îți accepta invitația la vals, erai ca și mort. Te ofereai la comenduire să fii recrutat, să pleci la război, să îi uiți ochii și să mori în tranșee găurit de șrapnele otomane. Nu conta, moarte să fie! Fără ea nu puteai să mai trăiești. Bre, fata lui Guță Știrbescu făcea prăpăd la baluri, soaréle simandicoase, la vânători. Domnișoarei îi plăcea să tragă și să ucidă mistrețul ieșit în luminiș. Avea un temperament care îl îngrijora pe tatăl adoptiv. Acesta punea pe seama vârstei, între copil și femeie, firea de arzoaică. Zicea așa: „Îi trebuie bărbat s-o potolească. Să fie la casa ei, cu griji și cu copii“. Catinca a fost sortită să ajungă soață de Junker, iar Guță Știrbescu s-a decis să ridice de dragul ei casa nemaivăzută, s-o dea mirilor, să fie numai a lor. Cel ales a fost un porucic, Vladimir Ianuarevici Siakoff, și Catinca – s-a jurat Guță Știrbescu – va căpăta casa la cheie îndată ce-și pun pirostriile și ies din sfânta biserică Boteanu, unde se încheiau căsătoriile pricopsite în acele timpuri. Ginerele se pregătea să ocupe un post însemnat la legația rusă de pe podul Mogoșoaiei, vizavi de Biserica Doamnei, alături de o prăvălie de stambe, catifele și taftale pe care o ținea Guță Știrbescu în casele Greceanu de pe colț. Negustorul nostru nu era un fitecine. Învârtea mărfuri scumpe între Kiev, Odesa și Istanbul. Ținea multe fișicuri de bani în seifurile unor bănci din Ragusa și Veneția. Se temea de ruși, aveau o țară nesigură, unde viața și avutul nu valorau nici cât cenușa de sub vatră. Ținea să nu se arate inferior preafudulului său ginere.

Tânărul se trăgea din prinți și avea moșii întinse cât Valahia lângă Nijni Novgorod. Casa a început să se ridice chiar în acea toamnă, dar șantierul a fost abandonat îndată din pricina rezbelului ruso-turc, când s-au luptat oștirile la Silistra. Cel hărăzit a plecat la Sevastopol, să combată oștirile Evropei. Când s-a terminat asediul și a început Conferința de pace de la Paris, Vladimir Ianuarevici Siakoff a fost încartiruit în Polonia, unde se ridicase răscoala contra măritului țar Alexandru al II-lea. În tot acest timp, a corespondat în secret cu tânăra Catinca, întâlnită la un bal ținut pe cheiul Gârlei, în casele banului Ghica, zis Mavroforu. S-a întâmplat că a coborât la sud, în București, să-și îngrijească rănile. Voia să se retragă din armată și să-și vadă de viață. Siakoff a primit însărcinare de la Sankt Petersburg să țină sub observație țara asta mică și nervoasă, bez mărimile Valahiei. Existau cercuri antirusești formate din refugiați de dincolo de Nistru și bonjuriști. Își pierdeau vremea prin localuri – Brenner, Concordia, Kiriazi – frecventate de venetici. A fost norocul fetei. Când s-a deschis sezonul balurilor, de  Sfântul Nicolae, cei doi amorezi s-au regăsit și scânteia iubirii s-a reaprins când fata a fost poftită la vals, într-un salon din mahalaua Dichiu, unde se strângea tinerimea emancipată. Idila între Catinca și Vladimir s-a înfiripat în acea seară. Căsătoria a fost stabilită prin negocieri întortocheate. Preț de câteva sertare cu scrisori private și oficiale trimise prin curieri. Mai mult, în acea iarnă, pe la Bobotează, dumnealui Guță Știrbescu s-a aventurat la drum lung cu săniile prin nesfârșita Rusie. Isprăvile au fost povestite în familie, trei generații, ca un basm. Este chezaș și azi un jurnal păstrat ca prin minune într-un dulap mâncat de cari. Jurnalul nu aparținea lui Guță Știrbescu – era analfabet – ci secretarului său. Negustorul semna documentele punând pe hârtie degetul înmuiat în călimara de la brâu, după ce i se citea pe silabe conținutul. O făcea acest secretar școlit la Pesta și Padova, pe nume Bazil Ițescu, de felul lui din Sibiu. Nu vă luați după poveștile cu Bosforul și fuga romantică peste Dunăre. Sunt versiuni apocrife scornite prin gubernie de niște mâzgălitori la gazetă, de cei care împușcă francul, boemi incorigibili deprinși cu halba și mai puțin cu condeiul.

Când l-au întins pe năsălie pe Guță Știrbescu – ajunsese între timp starostele breslei negustorilor din urbea București – și a trebuit să se zică niscaiva vorbe simțite, popa Făinuș a fost scurt, se făcuse frig al naibii. Aveau deja obrazele înțepenite, nasurile și buzele livide. Dintr-o viață lungă nu a amintit de bine mai nimic. Nici că preacurvise, nici despre imensa lui avere, din care lăsase jumătate bisericii Schitul Maicii Domnului. Mai avea niscai bălți cu pește, moșii la Câmpulung și podgorie la Ostrov, pe Dunăre. Ținea la Brăila case îndestulate cu acareturi date-n chirie – păcătosul ținea tractir pentru soldați și marinarii de pe Dunăre. Mai avea o cherhana la Chilia. În Pitești și Craiova avea case de închiriat celor cu dare de mână.

„Chivernisit om!” s-a zis la deschiderea testamentului. Minus partea dăruită bisericii, a lăsat restul moștenirii nepoatei sale dragi, Catinca Știrbescu-Siakoff, și celor trei nepoți apăruți între timp, Mișa, Nikita, Olga. Popa Făinuș a vorbit despre săniile trase de cai tropăind viforoși prin nămeți, despre iarna când umblase în pețit, despre drumul prin nicăieri. Numai după ce a verificat starea ginerelui la el acasă, lângă întinsul târg Nijni Novgorod, Guță Știrbescu și-a dat consimțământul ca tinerii amorezi să-și pună pirostriile. Mai întâi însă i-a vizitat ginerelui moșia populată cu suflete – analfabete și superstițioase. Ginerele păcătuia în ochii negustorului nostru că era rus, neam pe care nu-l suferea după ce un pluton de cazaci dăduse foc acareturilor pe care le avea, august 12, 1848, când cu zavera. Prăvălii, hanul Ziuleț, case, pădure întinsă pe 50 de hectare. A fost încondeiat ca rebel, s-ar fi ridicat împotriva pravilei Regulamentului Organic, pe motiv că-l cocoșau taxele. Așadar, era un antihrist, ceea ce țarul nu tolera. Nu au fost numai incendiile, dar și violurile, bătăile și schingiuirile. Atârnatul cu capul în jos în afumătoare, scufundatul nenorocitului în fântână să se înece, tăierile de nasuri, limbi și urechi să se învețe minte valahul. Într-un incendiu pus de cazaci îi murise nevasta, Anicuța – arsă de vie în șura în care se ascundea sărmana de groaza pravoslavnicilor. Arseseră conacul, livada, recolta de grâu, caii legați în grajduri, atelajele… Rămăsese în urmă scrumul. Așa cu rușii! După această împrejurare, i-a urât până când a pus mâinile pe piept. Cum venea, bre, să dea pe Catinca unui rus? Fata era tot ce avea mai scump pe lume. Multe nopți s-a chinuit până să zică: „Fie, a ta e!“

Romanul poate fi precomandat de pe site-ul editurii, aici.