Oase strălucitoare

Laura, o adolescentă care are o relație disfuncțională cu mama ei, Iana, o întâlnește în fostul Cimitir militar românesc din Chișinău pe nonagenara Maria, iar între ele se leagă o prietenie ce o schimbă pe Laura și îi redă Ianei curajul de a-și trăi viața. Cele trei femei recompun, prin poveștile lor, aproape un secol de istorie basarabeană, cu toate nedreptățile și momentele ei dureroase, de la vizita Regelui Mihai la acest cimitir până în zilele pandemiei și ale războiului din Ucraina.

„Moni Stănilă scrie despre trei femei din Chișinău – despre mame și fiice, despre deportări și războaie, despre uitarea lentă și amintirea bruscă. Laura, adolescenta rebelă, poreclită în copilărie «Laura-Balaura», se descrie astfel: «Am un balaur sub piele. Unul pe care îl hrănesc, dar nu îl las la joacă cu alți copii». Acest dragon de sub piele devine imaginea centrală a romanului: reprezintă tot ceea ce cartea scoate la lumină – tensiunile nerostite dintre generații și amintirile reprimate ale unei națiuni întregi. Moni Stănilă realizează ceva rar: scrie cu acea concretețe a politicului întâlnită la Herta Müller și cu memoria colectivă a Svetlanei Aleksievici, păstrându-și în întregime propria voce. Oasele soldaților din cimitirul militar distrus de pe bulevardul Decebal – zăcând la soare, așteptând să fie onorate – devin o emblemă care conectează intensa poveste dintre mamă și fiică cu întrebările despre memorie, istorie și apartenență.” (Alexandru Bulucz)

Iana

Mi-e la fel de frică de Laura. Nu pot să îi spun nimic, că imediat îşi schimbă culoarea ochilor. Şi eu ce pot să fac? Merg din ce în ce mai des să plantez brăduţi. De la o vreme vine şi Leo cu mine, vorbim tot mai mult despre plecatul în Italia, ne imaginăm excursii în oraşele de-acolo, inventăm zile şi întâmplări. Dar eu sunt sigură că Laura nu vrea să vină. Leo, în schimb, îmi spune că fata e deja majoră şi că e timpul să mă desprind de obsesia mea pentru ea. Că e timpul să încercăm să trăim şi pentru noi.

Uneori cred că are dreptate. Mai ales de când Laura a cunoscut-o pe doamna Maria, o învăţătoare la pensie, de o vârstă matusalemică. Din ziua în care s-au întâlnit, Laura s-a îndepărtat şi mai mult de mine. E acum într-o lume în care nu mă lasă să intru. Şi nici nu cred că aş vrea. Fiindcă le-am văzut împreună, o singură dată, la sfârşitul primăverii. Am acceptat, la insistenţele Laurei, o invitaţie la ceai. Mi s-a făcut frică de amândouă. Mi-am otrăvit inima acolo. Aveau un soi de intimitate pe care eu nu am avut-o niciodată cu Laura. Nu m-am simţit nicio secundă în largul meu în acea cameră întunecoasă, în care cărţile vechi mă asaltau de pe rafturile din lemn masiv. Eram în plus acolo, am simţit imediat. Aveau o legătură ciudată care mi-a umplut sufletul de invidie şi amărăciune. M-am simţit intimidată şi am acceptat, fără să analizez, tot ce mi-a propus acea bătrână, doar ca să le văd mulţumite şi să ies de acolo cât mai repede, fiindcă nu mai puteam să respir. Pe aerul de acolo era trecut numele lor: bătrâna Maria şi nenormala Laura. Voiam să ies cât mai repede.

Ţin minte şi astăzi tonul pe care bătrâna l-a folosit când „m-a sfătuit“ să renunţ să o mai trimit pe Laura la terapie. Asta voiau, m-am gândit în secunda aia, m-au adus aici ca să mă încolţească, să îmi dicteze regulile lor. Discutate şi stabilite fără mine. Discutate şi stabilite în sâmbetele în care Laura fugea cu sufletul la gură să se vadă cu această bătrână. Nu spun că nu erau şi avantaje, Laura citea, fără pauze, cărţi peste cărţi, vrafuri şi munţi de cărţi. Şi încercam să mă conving că cititul este un câştig. Pentru Laura, pentru mine. Dar acum simţeam excluderea mea, repudierea din viaţa fiicei mele. Abia aşteptam să treacă o oră, să am motiv să fug din acea cameră în care Laura se simţea ca un peşte într-un râu cu ape proaspete.

Stăteam între ele ca o pânză de păianjen invizibilă într-o cameră cu miros de hârtie veche, în care Laura lumina ca o lampă solară. Şi asta mă înfuria. Fiindcă am ştiut întotdeauna că ea are puterea de a nu plăcea străinilor. Că se foloseşte de puterea asta. Şi sunt sigură că o face intenţionat. Imediat ce ajunge în prezenţa unei terţe persoane se transformă. Îşi pierde orice fărâmă de frumuseţe, devine haotică şi iar, Doamne, iartă-mă, se deşiră. Dar când a intrat în mausoleul acestei bătrâne, păşind deodată graţios şi atent pe persanele groase şi decolorate, am văzut pentru prima dată cum broasca s-a transformat în prinţ. Când bătrâna a intrat cu ceaiul, s-a ridicat brusc în picioare de pe fotoliul în care se aşezase, şi-a strâns oasele şi din deşirată a devenit lungă şi clară, s-a apropiat de bătrână ca să îi ia tava din mâini, cu ochii aprinşi, care din verzi-albăstrui au devenit negri. Era palidă. A fost prima dată când am văzut-o. Prima dată când am văzut-o aşa. Ordine şi matematică în fiecare gest, în fiecare os. O femeie vie, frumoasă. Bine, de o frumuseţe androgină, dar foarte frumoasă, ca un arhanghel din icoanele vechi. O Laură pe care eu n-o întâlnisem niciodată. Şi constatarea asta mi-a trecut un ac lung de croşetat prin inimă. Cu încetinitorul.

Aşa că, fără să pot respira, am acceptat tot ce mi-a sugerat bătrâna, am zâmbit fals şi excesiv, m-am foit între ele din ce în ce mai panicată, apoi, brusc, fără alte scuze, când am simţit că în aer nu mai e nicio fărâmă de oxigen pentru mine, am sărit în picioare şi, aproape ţipând, aproape lovind cu fruntea cele cinci braţe de cristal ale unui candelabru care îşi filtra lumina cu zgârcenie, le-am spus că trebuie să plec. Nu m-aş fi mirat dacă în drum spre ieşire tot ce rămânea în spatele meu s-ar fi subţiat şi s-ar fi risipit ca o imagine înfricoşătoare intrată brusc într-un vis anost.

După ce am ieşit de acolo, m-am plimbat hăbăucă vreo trei ore prin Valea Morilor, care era foarte aproape de casa bătrânei. N-am înţeles nimic. Parcă mă lovise un tren. Parcă mă încolţise un balaur cu două capete. Unul foarte tânăr, altul foarte bătrân. Cred că de atunci am început să vorbesc mult mai serios de plecare. M-am gândit cu frustrare la câte am pierdut din cauza Laurei. Ştiu, e urât ca o mamă să gândească aşa, dar am simţit în ziua aia că tot sacrificiul meu s-a transformat brusc în apă de ploaie. Laura strălucea şi se metamorfoza la vorbele patetice ale unei bătrâne desprinse de realitate. Mi-am înghiţit cu furie toată frustrarea şi m-am gândit că Leo are dreptate. Suntem încă destul de tineri încât să putem trăi o viaţă nouă. Un nou început. Dar ce să facem cu fata asta a noastră? Să i-o lăsăm bătrânei, a glumit mai demult Leo. Am râs când a spus asta, dar, după ce le-am văzut, n-am mai râs. M-am întrebat în sinea mea ce va schimba această întâlnire între femei din generaţii diferite. Va trece pur şi simplu, cum trec toate? Îmi va schimba fata? Îmi va da curajul să fug?

Îmi amintesc că în lunile următoare am încercat de câteva ori să-i sugerez Laurei că ar trebui să se mai vadă şi cu tineri de vârsta ei. A scăpărat negru din ochii verzi. Aşa că nu îi mai pot spune nimic. I-am înghiţit reacţiile şi mi-am repetat cu fiecare ocazie că poate măcar acum voi avea curajul să-mi reiau viaţa de acolo de unde o lăsasem când am rămas însărcinată.

Leo era dispus să vândă casa de la Peresecina ca să îi cumpere Laurei o garsonieră. Atunci am putea pleca mai liniştiţi, mi-a spus.

Din când în când i-aş trimite bani, i-am spus.