Făcând o recapitulare rapidă a celor mai îndrăznețe filme ale regizorului grec Yorgos Lanthimos, merită să ne oprim asupra câtorva care au însemnat nu doar o schimbare de paradigmă în cinematografia contemporană, ci și ecranizări valoroase tematic, prin sondarea unor angoase, a unor neputințe/frâne existențiale care generează dialoguri exemplare și fascinația pentru indivizi aparent banali.
E, mai întâi, Dogtooth (2009), o „cazemată” a fricilor părinților de a-i expune pe copii lumii reale. În încercarea de a-i proteja excesiv pe cei trei copii, un cuplu grec își transformă locuința într-un fel de fortăreață cu nenumărate reguli. Numai că, atunci când tatăl decide să aducă în casă o tânără pentru a-i satisface fiului celui mare fantasmele erotice, realitatea meșterită atât de sever începe să se prăbușească, iar consecințele sunt monstruoase. Păstrând nefirescul familiar din distopiile de tip Haneke și Gaspar Noé, filmul din 2009 al lui Lanthimos scoate la iveală o mușcătoare satiră socială, de o violență bine dozată, în tot cazul, acaparantă, deși derutantă.
Un alt resort al filmelor lui Lanthimos ilustrează echilibrul între starea de stranietate, la limita cu horror-ul și comedia neagră și o oarecare alunecare în gol. Un film curios este drama psihologică Alpii/The Alps (2011), care aduce în prim plan o organizație atipică, gata să preia rolul celor decedați în familiile îndurerate, pentru a facilita greutatea doliului. Este un film atipic prin tematică și prin austeritatea personajelor.
În The Killing of a Sacred Deer (2017), apare figura adolescentului sadic căutând răzbunare, interpretat remarcabil de Barry Keoghan (cunoscut și pentru rolul din Dunkirk (2017) al lui Christopher Nolan și apoi pentru rolul din tragicomedia The Banshees of Inisherin din 2022, regizată de Martin McDonagh). Filmul fascinează prin intensitatea răului, jonglând cu false probleme morale.
Dacă în Poor Things (2023), Lanthimos recreează un basm feminist, interogând aspecte care țin de actul medical, dezinhibare sexuală, libertatea de a dispune de propriul trup, Kinds of Kindness (2024) este o antologie horror, în care paradoxurile amplifică absurdul reacțiilor umane; de o violență moderată la nivel vizual, generând, în schimb, o tensiune apăsătoare, cele trei povești (fără vreo legătură între ele, alta decât prezența unor chipuri familiare, simboluri ale dezabuzării, angoasei, nefericirii) îi aduc împreună pe Emma Stone, Jesse Plemons, Willem Dafoe. Emma Stone, de o frumusețe hipnotică, provocatoare, versatilă, apare în ultimele filme ale lui Lanthimos, de la The Favourite (2018) (alături de Rachel Weisz și Olivia Colman, prezențe magnetice amândouă în The Lobster, 2015), la Poor Things (2023), Kinds of Kindness (2024) și Bugonia (2025), cel mai recent film al regizorului grec.
Compozițional, Poor Things este un film care alternează secvențele alb-negru cu opulența cromatică a costumelor marca Holly Waddington, ce reflectă evoluția firească a eroinei – maturizarea (și vestimentară!) – de la ținutele pufoase din primele scene la corsetele senzuale din ultima parte a filmului. Elementele steampunk alternează cu cele science-fiction, dar și cu zone de comedie gotică, perfect redate de interpretarea lui Mark Ruffalo, Ramy Youssef, Cristopher Abott și Jerrod Carmichael. Bazat pe romanul lui Alasdair Gray, Poor Things (1992) recreează decorurile unei drame de sfârșit de secol XIX. Studentul în științe medicale Max McCandles este recrutat de doctorul Godwin Baxter să urmărească schimbările comportamentale ale unei tinere care locuiește în casa doctorului, despre care află rapid că este rodul unei experiment chirurgical, un Frankenstein feminin, fiindcă Bella Baxter este o tânără din Londra victoriană care a fost adusă la viață grație unui transplant de creier (de la fătul nenăscut în trupul mamei sinucigașe).
Poor Things a primit Leul de Aur la Festivalul de Film de la Veneția din 2023.
Genetic, pelicula lui Lanthimos se apropie de ecranizarea lui Francis Ford Coppola din 1992 a romanului Dracula de Bram Stoker, păstrând ecouri din Black Narcissus (1947), în regia lui Michael Powell și Emeric Pressburger, dar și din capodopera felliniană E la nave va (1983) ori din anumite filme ale lui Roy Andersson.
Bella Baxter, eroina din Poor Things, este un experiment controversat (seducător prin posibilitatea de a resuscita trupul tânăr al mamei sinucigașe în care este implantat creierul copilului pe care îl purta în pântece), combinație perfectă de libertate, emancipare, curiozitate. Eroina are, la propriu, o lume la picioarele sale, gata să o studieze ca pe un fenomen curios, cu care să peroreze despre infinit și alegeri, de care să se desprindă și pe care să o adulmece. Este expresia bunătății naive, a căutării lipsite de meschinărie, a sexualității pe care și-o descoperă treptat, a siguranței de sine și a iubirii de viață. Caută, în fiecare dintre încercările sale umane, un răspuns onest la întrebările pe care le poartă cu sine. Definiție tandră a noii sale vieți (căpătată grație inovației medicale), călătoria pe care o întreprinde – detașându-se de casa „de adopție” a doctorului Godwin Baxter (un fel de Dumnezeu al bisturiului) și pornind la drum, înțelegând, de fapt, că destinația este propriul destin, labirint de senzații, de întâmplări și de alegeri – devine condiție sine qua non a unicității sale.
