PSD: detox politic cu prăjiturele ideologice

PSD are o relație complicată cu reforma. De 30 de ani, partidul care a condus România mai des decât a plouat în Teleorman explică poporului că reforma e bună – dar, firește, nu acum, nu așa, nu cu ăștia și, mai ales, nu dacă implică vreo schimbare reală. PSD știe că fiecare post tăiat e un vot pierdut. Așa că preferă reforma de decor: „optimizări”, „digitalizare în perspectivă”, „analize de impact”. To­tul sună sofisticat și nu deranjează pe nimeni. E un fel de detox politic cu prăjiturele ideologice.

Pornind de aici, PSD a făcut, încă de pe când nu se numea așa, un soi de pasiune aproape amoroasă pentru oamenii din sistem. Nu pentru că într-adevăr i-ar iubi, că le-ar păsa de ei, ci pentru că îi posedă. Sunt ai partidului, ca ghivecele cu plante artificiale din birourile instituțiilor de stat. E normal ca PSD să aibă o reacție viscerală la orice mișcare care amenință status quo-ul birocratic. Când guvernul actual vorbește despre reducerea aparatului buge­tar, PSD reacționează ca o organizație sindicală a ineficienței gregare: indig­nare morală, lacrimi statutare și schimbări de atitudine de la prânz până la apusul soarelui. România e transformată, în discursul lor, într-un azil senti­mental pentru sufletele rătăcite prin sistemul administrativ. Dar ceea ce e chiar ciudat la social-democrați e amestecul, bine exersat, dintre atitudinea de bocitoare publică și aroganța spectrală. Aroganța nu e un defect în PSD, ci o doctrină. Când li se propune oarece concret, reprezentanții acestui par­tid răspund: „Da, dar…”. Iar acest „dar” e arma perfectă: comisii, analize, con­sultări, discuții suplimentare, interviuri televizate. Până să ia PSD o hotărâ­re, însăși reforma se plictisește, își face pașaport și pleacă unde vede cu ochii.

Vreau să fiu limpede: PSD nu se opune frontal reformei – o sufocă ele­gant, cu politețe birocratică. Grindeanu e imaginea perfectă a acestui mod de a face (vorba vine!) politică: un om cu zâmbet jumătate jmecheresc, jumă­tate atoateștiutor, vorbește mereu convins că are de-a face ori cu naivi blânzi, ori cu tolomaci slugarnici. Tonul lui nu spune „nu”, dar transmite clar și definitiv: „niciodată”. Este aroganța pasiv-agresivă a celui care nu are argu­mente, dar are puterea de a bloca tot.

PSD știe că are un electorat fidel, imun la noțiuni precum „digitaliza­re” sau „eficiență”, dar foarte sensibil la afirmații de genul „statul trebuie să…”. Nu contează că nu sunt bani, nu are nicio relevanță faptul că bugetul țării e risipit după direcțiile rozei vânturilor, nu contează că mirosul de iarbă proaspătă vine de la iarba care crește pe marginea prăpastiei economice, „statul trebuie să…”. Aroganța PSD-ului e cu atât mai enervantă cu cât e con­știent practicată. Ei știu că știm. Și totuși, zâmbesc superior, ca motanul gras care toarce pe calorifer în timp ce casa arde. E aroganța celui care se știe nemuritor politic: indiferent de scandaluri, tot acolo ajunge. E o formă de eternitate administrativă.

Mai mult, practică, atunci când simte că e nevoie, cinismul cel mai scârbos – aroganța îmbrăcată în grijă părintească. Nu, PSD nu se ferește de reforme pentru că nu le-ar înțelege, ci pentru că le înțelege prea bine. Reformele aduc cu ele meritocrație, competență, transparență, adică exact toate valorile care ar distruge ecosistemul lor clientelar. Ar prăbuși lumea în care fiecare „specialist” are un văr, fiecare funcționar are o nașă.

Așa că România merge mai departe, în ritmul calm al funcționarului care tastează cu două degete și oftează. Oftează că i-a trecut glonțul pe lângă ureche, repetând și el, odată cu Grindeanu: concedierile nu sunt reformă. Sunt doar o amenințare la adresa liniștii sfinte din birourile unde timpul s-a oprit.