Dorința lu’ Ovidiu de a fugi de acasă era egalată doar de frica de a nu fi prins de taică-su undeva pe drum.
Când apărea vânăt afară, era clar ca bună ziua. Nu știu dacă l-am văzut vreodată fără să fi avut vânătăi pe față sau pe brațe. Probabil și pe restu’ corpului, dar asta nu vedeam noi. Nici măcar nu se mai ascundea. De la un moment dat, nici taică-su nu se mai ascundea. O zicea tare, cu gura lui, mai ales când era beat:
„Bă, io când îl bat pe ăsta, io-l bat, nu mă joc!”
Din păcate, săracu’ Ovidiu era și tare urât el așa, cum ziceau unii prin cartier: avea față de cerut pumni. Nu de aia îl bătea taică-su, asta e clar, dar nu ajuta deloc, că era cam fircălit. Făcut parcă în grabă. Lipit cu scoci. Nu știu cu cine semăna ăsta. Taică-su, deși era om rău, arăta normal[1]. Mamă-sa, mică de statură, arăta exact ca toate femeile din cartier pe vremea aia – deloc frumoasă, dar nu urâtă.
Dar Ovidiu, bată-l vina, era urât tare.
Dar era ceva fain la Ovidiu ăsta. Când plângea, nu ieșea din el decât o singură lacrimă. Din ochiul stâng. Și nici aia nu era o lacrimă normală. Era roșie.
La început, când era mai mic, a crezut că e sânge. Și el ca Isus.
Dar nu.
Mai târziu, când a mai crescut și a învățat să recunoască gustul, a descoperit că e de fapt vin. Era un vin bun. Un vin perfect chiar. Cel mai bun vin din câte au fost făcute vreodată. De la o singură lacrimă te umpleai de toată bucuria nepământească și de toată pacea ce nu exista în niciun suflet pe fața pământului, ca să nu mai zicem de Gladiolelor.
A descoperit ce se întâmplă când, după o bătaie zdravănă, stătea la geam, plângând și lacrima i-a curs până pe buze și de acolo i-a ajuns pe limbă. Aproape instantaneu s-a umplut de o bucurie și de o liniște interioară pe care o mie de Moldovani cu armata lor de două mii de pumni nu ar fi putut-o sfărâma. Înota Ovidiu.
În spatele perdelei din camera mare, Ovidiu a trecut granița raiului pe pământ. Pentru câteva ore bune, Ovidiu nu numai că a fugit de acasă, dar a fost în cer datorită lacrimii.
După ce și-a revenit și a realizat cum stau lucrurile, a început să plănuiască cu seriozitate evadarea de sub pumnu’ de strungar a lu’ tată-su.
Faza e că a ajuns și taică-su să se prindă de minunăția lucrurilor și să descopere comoara ce o avea în casă. Îl bătea pe ăsta într-o zi, poate mai tare ca de obicei, și lu’ ăsta i-a scăpat lacrima din ochi, iar tată-su a văzut-o și a crezut că-i sânge. I-a ridicat lacrima de pe obraz cu degetul arătător și și-a pus-o pe buze. Fără nicio explicație.
Dintr-odată, în fața ochilor lui Ovidiu dracu’ a redevenit om. Întregul corp i s-a relaxat brusc. Pumnii s-au descleștat. La fel și chipul. La fel și dinții. Ochii erau parcă a lu’ Moș Crăciun. Și mai mult decât orice, vocea și cuvintele. Omul ăsta i-a redevenit tată. Pentru câteva ore, Ovidiu s-a simțit din nou copilu’ ăla mic de vreun an jumate pe care taică-su îl adora.
După ce a trecut efectu’ lacrimii, strungaru’ s-a întors.
Acuma nu știu dacă mai trebe să îți spun eu ție ce au însemnat toate astea pentru Moldovan. Neam din neamu’ neamurilor lui nu gustaseră vreodată așa ceva sau imaginat că astfel de licori ar fi posibile în lumea reală. Niciun rege și nicio regină din lumea întreagă, din cetăți și palate alese, cu sânge albastru ca ceru’ în iulie, pe Mamut, nici ei nu aveau capacitatea măcar să-și imagineze un astfel de vin.
Și Moldovan avea sursa chiar sub nasu’ lui. Astfel că, a luat din cămară o sticlă de vin goală, pe care a lipit o hârtie pe care a scris cu mâna lui:
Lacrima lu’ Ovidiu.
Ce e interesant e că din acel moment, atât Ovidiu, cât și Moldovan au început să vrea același lucru – bucuria lu’ taică-su, sau cel puțin așa a crezut copilu’. Ovidiu îl vrea pe taică-su – chiar și numai pentru durata efectului lacrimii – taică-su ăla pe care și-l amintea el, care îl iubea și îi vorbea ca unui fiu, care-l ducea la plimbare, care se juca cu el și care îi aducea jucării pe care le făcea cu mâna lui la strung, când venea de la lucru. Moldovan, credea Ovidiu, voia bucuria și pacea pe care acea licoare din ochiul propriului fiu i le producea. Iar ăsta a fost gata să i-o ofere după ce a văzut ce efect a avut asupra lui.
Era o beție nepăcătoasă, era ca un fel de pas în rai, era o licărire a vieții perfecte pe pământ.
Dar asta însemna că trebuia să-l bată cel puțin o dată pe zi, în fiecare zi. Iar pentru Ovidiu însemna acceptarea zilnică și fără șovăire a bătăii. A trecut peste ispita de a consuma singur lacrima. A cântărit el că își dorea mai mult un tată, că așa bucuria era mai mare.
Dar planu’ lu’ Moldovan era să umple sticla, nu să consume lacrima.
De câte ori îl bătea, era cu sticla după el să colecționeze. Sticla a schimbat planu’ lu’ Ovidiu. Oare taică-su aduna lacrimile pentru zile negre? Punea pe iarnă? Voia să vândă? Ce voia să facă?
Așa a ajuns Ovidiu să vrea să fugă de acasă și tot astfel a descoperit Ovidiu că dacă vrei să oprești o lacrimă, nu vei reuși.
Moldovan a păstrat sticla în dulapul unde își ținea el sticlele cu băutură. De fiecare dată când îl deschidea, și vedea sticla cu hârtia aia pe care scria Lacrima lu’ Ovidiu, două lacrimi transparente, nu sărate, ci amare, își începeau traiectoria lor paralelă în jos.
[1] Cred că de asta era atât înfricoșător Moldovan – că arăta normal. Lu’ Moldovan îi ieșea sufletu’ pe față când era beat.
