Minicronicile Tatianei

Că Enescu și-a petrecut cea mai mare parte a vieții în afara României e un fapt. Că muzica lui e impregnată de influențe franceze, germane, austriece e un alt fapt demn de luat în seamă. Că regimurile totalitare sunt specializate în rescrierea și măsluirea istoriei – politice, culturale, artistice – în scopuri ideologice este, iarăși, un fapt. În muzică însă, mai mult decât în alte arte, se discerne mai greu ce e propagandă și ce e adevăr și autenticitate. Studiul Valentinei Sandu-Dediu se numără printre puținele și valoroasele abordări ale muzicii culte din perspectiva ideologiei naționaliste. E vorba despre o istorie a receptării încorsetate de „corectitudinea ideologică”. Confiscarea politică a unor mari compozitori, mistificarea biografiilor lor și naționalismul muzical, etnicist, religios, rasist, stau sub lupa unei analize lucide și exemplar documentate. Principalele arii de interes ale acestei explorări a muzicii din Europa secolului XX se îndreaptă către muzica și compozitorii folosiți politic de național socialismul german, de naționalismul francez interbelic (pe când numeroși compozitori români se aflau sub luminile Parisului) și de naționalismul cultivat de comunismul sovietic. Nu e întâmplător că deopotrivă Hitler și Stalin se declarau melomani și nici că realismul socialist s-a înrădăcinat adânc în Uniunea Compozitorilor și Muzicologilor din România, în Opereta și Filarmonica bucureșteană și în muzicologie. Cartea de față poate fi o inedită introducere la Festivalul Enescu din fiecare an și un avertisment față de vremurile pe care le (re)trăim.