Netflix

/

O descoperire

Ca un detaliu biografic, John Preston, redactor la tabloidul londonez The Evening Standard și la The Sunday Telegraph, este nepotul lui Peggy Piggott (cunoscută în breasla istoricilor drept Margaret Guido mai ales pentru metodele aplicate pe teren și pentru descoperirile făcute în privința riturilor funerare preistorice), unul dintre membrii grupului de arheologi care au făcut săpături la Sutton Hoo; cu toate acestea, Preston nu se bazează pe mărturia mătușii sale, ci pe propriile deducții și cercetări, de aceea cadrul istoric este ficționalizat adeseori. Scenariul, semnat de Moira Buffini, adaptează contextul în care se petrece acțiunea, restituind o poveste plină de magie, marcată de tenacitate, spirit de sacrificiu și curiozitate științifică.

The Dig (1h 52’; regia: Simon Stone)

Demnitatea profesională, coroborată cu o încăpățânare care demonstrează coerență spirituală și fermitate sunt calități remarcabil restituite de Ralph Fiennes, care interpretează rolul unui arheolog amator (Basil Brown), angajat de văduva bogată Edith Pretty (Carrey Mulligan) pentru a se ocupa de săpăturile de pe proprietatea sa. De la Pacientul englez (1996, în regia lui Anthony Mingella) la The Constant Gardener (2005, regizat de Fernando Meirelles), Ralph Fiennes face un rol excepțional și în The Dig/Situl (2021), dezvăluind atitudinea aproape ascetică a unui personaj tenace care nu și-a terminat studiile, dar care are o intuiție exemplară în calitate de săpător. Ține jurnal, are o putere teribilă de muncă, găsind un echilibru între balastul existenței și satisfacțiile muncii de teren: „De la prima urmă lăsată de om pe pereții unei peșteri, suntem parte din ceva continuu, deci nu murim cu adevărat” îi spune Basil Brown doamnei Pretty. Deprinzând meseria din tată în fiu, Brown este un cunoscător învederat al ținutului său. Pasionat de săpături („dacă îmi arăți un pumn de țărână din Suffolk, îți pot spune al cui este pământul”), Basil Brown nu interoghează trecutul sau prezentul, ci viitorul, pentru ca generațiile viitoare să știe care e firul ce le unește cu cei de dinaintea lor.

Actrița britanică Carey Mulligan dă rolului feminin naturalețe și discreție ce rezonează cu destinul unor eroi ce par să lupte în van cu timpul ce îi locuiește. Pământul pe care Edith îl cumpărase alături de soțul său ascunde comori nebănuite. Ecourile evenimentelor din trecutul Angliei sunt contrapunctate de elemente legate de viitorul incert al Europei; ca o particularitate de compoziție: cadre largi, marcate de idilism, în contrast cu amenințările imediate ale istoriei accentuează evanescența vieții în opoziție cu fiorul eternității – iar corabia devine o metaforă a existenței purtate pe apele vieții. La câțiva kilometri de coasta Suffolk-ului, la Sutton Hoo, a fost găsită nava funerară care s-a dovedit a fi una dintre cele mai incitante descoperiri din arheologia britanică, nu doar prin bogăție, ci și prin justificarea unei culturi (avansate) cu mult înainte de Evul Mediu. În prezent adăpostit de British Museum, tezaurul de la Sutton Hoo dovedește raritatea obiectelor descoperite pe proprietatea lui Edith Pretty. Sub una dintre cele trei movile a fost găsită o navă de 27 metri lungime, având în centru o cameră funerară plină de bogății: alături de armura bizantină, au fost găsite bijuterii, casca de fier datând din jurul anilor 600, comemorând, cel mai probabil, o figură regală. Edith Pretty a cedat către British Museum bunurile găsite pe terenul său în 1939, pentru ca un număr cât mai mare de oameni să o vadă. Tezaurul a fost expus public pentru prima oară la nouă ani de la moartea lui Edith. Numele lui Basil Brown nu a fost menționat inițial. Abia recent, contribuția sa a fost recunoscută, fiind numit alături de Edith în expoziția permanentă de la British Museum.

Finalul filmului este, și el, o metaforă: Regina pleacă în călătoria eternă și ea se întristează când vede corabia, fiindcă știe că avea să-i lase în urmă pe toți, dar ea trebuia să-l urmeze pe Rege.

Muzica, scenografia, costumele, dialogurile demonstrează forța imaginativă a echipei regizorale. Coloana sonoră este semnată de rock-starul și matematicianul australian Stefan Gregory, care compune muzică nu doar pentru teatru și film, ci și pentru operă. Gregory a lucrat cu diverși regizori, printre care se numără Anne-Louise Sarks, Makenzie Leigh (pentru coloana sonoră din The Vanishing Princess – 2019), Patrick Nolan, Brooke Goldfinch (pentru Red Rover – 2015). Costumele sunt marca Alice Babidge, cunoscută pentru contribuția sa la peliculele australiene The True History of the Kelly Gang (docu-dramă, 2019, în regia lui Justin Kurzel) și Holding the Man (2015, regizat de Neil Armfield).

Cântecul privighetorilor la apus de soare, în apropiere de agitata și înfrigurata Mare a Nordului, cadrele largi, natura sălbăticită, în opoziție cu suavitatea unor chipuri traversate de griji, iminența războiului și decopertarea unor părți dintr-o lume demult apusă sunt doar câteva dintre elementele definitorii ale filmului lui Simon Stone, care merită văzut nu doar pentru că istoria mică se împletește cu istoria mare, ci și pentru că este o formulă de a alunga plictiseala. Butada că toți îmbătrânesc, că moartea nu iartă pe nimeni reconfirmă micile descoperiri ale clipei cinematografice, nestemate nebănuite în jocul de-a zeii și de-a împărații pe aripile timpului.