Hortensia Papadat-Bengescu

Hortensia Papadat-Bengescu. Străina

„E.L. o tachina tocmai pentru că o credea, uneori, prea cerebrală. Asta o amuza şi‑şi spunea că există întotdeauna un revers al medaliei: cel mai deştept bărbat pe care îl cunoscuse în viaţă avea faţă de ea o consideraţie specială, iar propriul soţ o ironizase decenii la rînd exact pentru acelaşi motiv.

Se gîndise adesea dacă în lipsa admiraţiei se putea vorbi de iubire adevărată. Pentru ea, cu siguranţă, nu. Căci simţise de atîtea ori că, dacă nu există respect real pentru partener, timpul nu aşază între oameni decît o formă de dispreţ, care devine o mîzgă din ce în ce mai păcătoasă odată cu trecerea timpului, cînd, oricum, toate se tocesc. Mai ales răbdarea. Şi atunci îţi e tot mai greu să respiri. Sigur, ea se simţea norocoasă că avea copiii, literatura şi pe E.L. Crucea căsătoriei o ducea cum putea şi, după atîta vreme, ar fi putut zice chiar că se obişnuise cu ea.

Bucureştiul îi făcea bine. Se simţea, în sfîrşit, aproape de lumea de care era legată şi care o interesa. Pierduse liniştea izolării, dar acolo, în camera ei de la etajul clădirii din Cotroceni, de unde se vedeau copacii pînă departe, o putea inventa. Un petec de cer, nişte păsări, ce putea să‑şi dorească mai mult să vadă în zare, zi de zi, cînd se trezea?

Lucra şi transcria, ca întotdeauna, de cîteva ori texte pe care le nota iniţial ca în transă, ca apoi să revină şi să facă însemnări şi adăugiri, pînă simţea că e cît mai aproape de ce avea clar şi auzise în cap înainte de a pune pe hîrtie.”


Se văzuseră ultima dată cu două săptămîni în urmă, cînd ea venise la București, cu treabă. Încă avea în urechi vocea ei puțin cîntată și prețioasă. Rima cu prenumele pe care îl graseia ușor cînd se prezenta. L-ar fi descris fără să stea pe gînduri: o broșă masivă de aur, cu o piatră prețioasă în mijloc. Ca o ironie a sorții, lui nu-i plăcuse niciodată să i se spună Eugen.

La ea, numele i se părea că se se armoniza cu prezența: înaltă, cu un păr blond-șaten și ochi verzi-albăstrui, care scăpărau cînd vorbea. Nu semăna cu femeile pe care le cunoscuse. Era și tînără, și bătrînă în aceeași clipă. O fetiță alintată și timidă și o femeie gravă, de-o inteligență necruțătoare cînd se lansa într-o discuție despre literatură. Cînd îi fusese prezentată, n-avea cum să uite, îi zărise întîi pălăria mare și îi percepuse, în eleganța rigidă, un aer de provincie. Corespondaseră înainte, cînd el îi ceruse o dare de seamă locală, dar și ceva „foarte ea“, cum se exprimase el, ca s-o convingă să dea textului care urma să apară în revista Lectura pentru toți o tușă cît mai personală. Prietenia lor literară se consolidase pe nesimțite în acel an, 1919. Cenaclul pe care E.L. îl fondase era la început și urma să lanseze și revista cu același nume. Lumea toată părea că își repornise motoarele după războiul care le îngreunase sufletele și le întorsese destinele pe dos, ca pe niște paltoane pe care le duci la croitor ca să le schimbi fața și să le poți purta mai departe. E.L. era bucuros și recunoscător oamenilor pe care-i primise în cercul său și își dorea să-i țină aproape cît mai mult timp.

— Vă aștept să citiți la noi, scumpă doamnă! Fondatorii cenaclului au prioritate și avem nevoie de condeie adevărate.

Ei i se luminase fața și îi spusese imediat:

— Sînt onorată, domnule Lovinescu. Nici nu vă puteți imagina ce înseamnă asta pentru o începătoare ca mine. Și ce bucurie îmi faceți. Știți prea bine că am crezut atîta vreme că o să fiu doar o scriitoare postumă. Spaima mea cea mai mare…

— Vă apreciez, doamnă! După ce ați publicat la Alcalay Ape adînci, nu mai aveți de ce să fiți îngrijorată. […]

Scrisul putea să țină loc pentru Hortensia de multe, și chiar ținuse, că ea așa trăise, așa supraviețuise. Cu gîndul că ce rămînea pe hîrtie devenea la fel de important ca ce era pe dinăuntru. Mereu fusese serioasă cu plăcerile ei, cu textele la care lucra de multe ori doar în gînd, pînă să găsească timpul necesar să le noteze. E.L. făcea parte acum din viața ei adevărată și nevăzută. Față de el nu mai avea secrete, pentru că o înțelesese și o încurajase din prima secundă.

Corespondența lor, orele în care făcuseră amor, își spuseseră ce aveau pe suflet, la ce lucrau, ce citeau, ce se scrisese în gazete despre ce publicaseră și cum curgeau viețile lor, fie că se vedeau mai des sau mai rar, li s-au părut dușmanilor o slăbiciune blamabilă din partea lui. Sau o cotitură majoră în cariera ei literară, care avea să se traducă în romanul serios, obiectiv, pe care E.L. o sfătuise să-l scrie. „Am descoperit acel ceva aspru, grav, fără cruțare, ca și viața cea de dincolo de fațade“, avea să mărturisească Hortensia într-un interviu, peste mai mulți ani. Ajunsese acolo după experiența războiului, care-i schimbase perspectiva și își lăsase amprenta în romanul Balaurul, și, totodată, după întîlnirea cu E.L. și cu „Sburătorul“.

Mai multe cercuri concentrice, ca acelea făcute de o piatră aruncată în apă de pe mal, se produseseră în destinul ei. Întîi fuseseră toate obligațiile domestice, de care încercase să se achite cît mai bine. Apoi începuse să se ocupe și de literatura ei, cînd și cum se putuse, printre picături și mai ales nopțile, cînd în casele în care locuise, din diverse orașe din țară, se făcea o liniște suspectă după hărmălaia de peste zi, în care se amestecaseră jucăriile, lecțiile, răcelile, bolile copilăriei, protestele la masă ale copiilor. […]

Lui E.L. îi scrisese puțin în săptămînile care urmaseră după ce se întorsese acasă și el nu pierduse nici un prilej să se plîngă: „Ce fac columbele, au înghețat la malul mării? Sînteți atît de zgîrcită cu mine, amică scumpă. Cum vă puteți imagina că îmi ajunge un singur gînd pe săptămînă?“, se lamentase, dar ea își văzuse de treabă, concentrîndu‑se pe povestea „care va deveni un roman, cum n-am mai scris nicicînd pînă acum, dragul meu“, încercase să-l liniștească. Și adăugase: „Desigur, dacă sănătatea și toată ordinea vizibilă și invizibilă a lumii vor decide în acest fel. Mi-am dat seama că am atîtea beteșuguri încît așputea să fiu într-atît de democrată și să-i dau fiecărui personaj al meu cîte o suferință. Și nimeni să nu se supere că a fost nedreptățit și n-a primit destul“. Și, în timp, chiar își pusese planul ironic și metafizic în aplicare. […]

Totul creștea precum un cozonac pus la cuptor, în familia Hallipa oglinzile dintre aparență și esență se spărgeau și bucățelele mici de sticlă le intrau în ochi și în suflete protagoniștilor, exact ca în scena de început a basmului Crăiasa zăpezilor.