Regele

FavoriteLoadingAdaugă la articole favorite!

Nr. 1/ 2018 Rubrica:Solilocviul lui Odiseu

Autor: Traian ŞTEF

 

Sfîrşitul de an 2018 a fost marcat de moartea Regelui Mihai. Ceremonia înmormîntării a fost impresionantă, iar în zilele de doliu televiziunile s-au întrecut în dezvăluirea amănunţită a biografiei sale, cu secvenţe disparate sau necunoscute pînă acum, alcătuind portretul celei mai importante personalităţi a României contemporane. Caracterul puternic, demnitatea, onestitatea, răbdarea, înţelepciunea sînt consubstanţiale, în portretul Majestăţii Sale, cu dragostea de ţară, cu preponderenţa lucrării pentru binele ţării şi netulburarea ei cu gesturi spectaculoase chiar dacă acestea ar fi fost îndreptăţite. Ne-am trezit parcă singuri în deşert, abia acum, după ce politicienii de după 1947 au încercat mereu să-l înjosească şi să-l umilească. Strigătul unei femei simple, Mihăiţă, cui ne laşi?  este expresia unei disperări conştientizate abia acum. Regele Mihai era speranţa pentru al doisprezecelea ceas, dar acum ne-am pierdut-o şi pe aceasta. Strigătul Jos comunismul! din timpul procesiunii este, la fel, expresia unei nereuşite şi a unui îndemn pe care ni-l adresăm nouă. Regele pe tronul României ar fi simbolizat înfrîngerea comunismului, dar cum el a plecat de data asta în moarte, nu în exil, mai avem de dat lupte grele cu comunismul, şi asta singuri, cu biografia noastră săracă şi slabă, netrecută prin încercări grele, fără să-l mai avem cu noi nici pe Corneliu Coposu, alt regretat în ultima clipă.

În numărul din decembrie 2017 al revistei am reprodus  pe coperta a IV-a cuvintele Regelui: Sunt român şi simt foarte tare asta. Cîtă simplitate şi cîtă bogăţie de sensuri adună această simplitate! A te declara român în piaţa publică astăzi ţine de o retorică redundant-eroică, de identificarea cu relele naţiei sau de victimizarea în mijlocul răului general. Regele nu face aici o declaraţie de dragoste, ci îşi mărturiseşte însăşi raţiunea de a fi. A fi român nu este o calitate, aici, una cu care să te mîndreşti, ci este datul esenţial al fiinţei tale. Unul pe care îl conştientizezi, căruia îi conştientizezi toată puterea, la care nu vrei să renunţi, să-l slăbeşti, pentru a cărui întărire lucrezi în fiecare clipă. E şi o dragoste între două esenţe, omul şi patria, neadjectivate, neconotate, nelegate de împrejurări, interese şi mofturi. Regele îi iubeşte pe români, iubind foarte tare însăşi ideea de român.

S-a vorbit mult despre pierderea ultimului nostru reper moral. Dacă ne gîndim la şefii de stat care l-au urmat, ne putem plînge de milă. Niciunul nu a rămas un model, niciunul nu a făcut un gest care să-l înscrie în istorie, niciunul nu a fost sau este regretat. Iar dacă ne gîndim la capetele încoronate care i-au stat la catafalc şi l-au însoţit pe drumul spre marii lui înaintaşi, prezenţa acestora în România este de dată ultimă pentru că nu vor mai avea pentru cine să vină. Cu Regele Mihai se încheie dialogul unui român, în numele său şi al ţării, cu Occidentul monarhic. În relaţia cu monarhiile occidentale, majestuozitatea este deja înlocuită de proasta creştere. În relaţia cu propriul popor, dragostea este înlocuită cu cinismul prostesc.

Regele a lăsat-o să-l urmeze la conducerea Casei Regale pe prima dintre fiicele sale, Principesa Margareta, cu titlul de Maiestate, acum.  Nu ştiu dacă MS Margareta ar putea purta coroana României, dar ştiu că trebuie respectată în numele tatălui său, al bunicilor, străbunicilor şi al faptelor sale de pînă acum. Oricîte comentarii s-ar face, educaţia şi apropierea de Rege mă fac să cred că-şi va duce cu demnitate moştenirea şi misiunea. Oricum, Casa Regală rămâne în continuare o instituţie de respectat şi unica în măsură să ne reprezinte informal, cu căldură şi seninătate în relaţia cu monarhiile occidentale. Asta cu atît mai mult cu cît România pare, în acest moment, o ţară izolată. Una care s-a izolat singură, refuzîndu-şi deschiderile rutiere şi pe cele energetice. Se pare că acestea sunt în zilele noastre cele mai importante căi de comunicare şi dezvoltare, iar cele politice le urmează. La 100 de ani de cînd România a devenit una dintre ţările mari ale Europei, nu ne putem lăuda decît cu un somn bun între Oradea – Bucureşti, Iaşi, Craiova, sau că avem timp să admirăm frumuseţile patriei ori să ne mirăm de numărul mare de „fericiţi” ai canalelor, aşteptînd legăturile prin gări. Unirea se tot face de atunci, iar acum, cînd se vorbeşte că dovada ar fi o autostradă care să lege toate provinciile istorice, mai că nu mai e nevoie de ea, avem facebookul.

În timp ce mare parte dintre noi îl regretam şi privegheam pe rege, cînd se lăsau umbrele o comisie specială a partidelor  de guvernămînt lucra la legislaţia penală. Din cîte am observat, cu acele modificări au fost de acord politicienii cu musca pe căciulă, corupţii, hoţii, oportuniştii şi frustraţii. Nu au fost de acord specialiştii cei mai titraţi şi experimentaţi, nici procurorii, poliţiştii şi judecătorii care ar fi urmat să le aplice. Există un  triumvirat format din celebrul şi proverbialul ministru Florin Iordache, alias Altă Întrebare, Şerban Nicolae şi Eugen Nicolicea. Par trei avioane cu reacţie în formula de luptă pe cerul legislaţiei româneşti a Justiţiei, conduşi de la pupitrul turnului de control de Liviu Dragnea şi Călin etc. Popescu Tăriceanu şi un ministru al Justiţiei care se ascunde alunecos în piei de şarpe şi le mai trimite bileţele semnate anonim. Nimic nu-i mai tulbură pe dînşii, nimic nu-i mai opreşte din drumul biruitor care ar transforma România într-o ţară unde orice e nu numai posibil, ci şi legal. I-au avertizat înaltele foruri americane şi europene, separat, ţările cu care mai avem de împărţit cîte ceva, inclusiv cîteva milioane de cetăţeni români în exod, şi ei se enervează, devin ocoşi, se cocoşesc. Cei trei au devenit deja personaje. Nu ştiu ce rol au primit, cum vor fi aplauzele dinăuntrul şi din afara PSD (mitingurile de protest nu încetează în Bucureşti şi oraşele mari din ţară), dar osîrdia lor vulcanică, de multe ori vulgară, ochelarii de cal cu care au fost dotaţi mă fac să-i văz monstruos, vorba lui nenea Iancu.

Nu mai avem nicio speranţă în simplitatea majestuoasă a onestităţii  dîndu-ni-se, după alegerea noastră,  micimea netoată a orgoliului.