Poezia luminoasă (Mariana Dumitrescu)

Un eu sublimat, decontextualizat biografic și social, scrie poezia Marianei.

740 vizualizări
Citiți în 30 de minute
1

Precocitățile sînt, de regulă, o pacoste bibliografică pentru beneficiarii lor. Dacă n-ai însă norocul să fii Mozart ori Rimbaud, vei îndura veșnic jena de a te fi pripit. N-ar fi fost însă caz chiar grav pentru eleva Mariana Șerban, devenită peste cîțiva ani de la debut[1] actrița și poeta Mariana Dumitrescu (n. 1924 – d. 1967). Nu știu cît de mare păcat își va fi socotit Mariana Dumitrescu debutul ei cam prea primăvăratic, dar l-a ispășit printr-o lungă de tot tăcere, căci următorul volum[2] îi apare abia în anul în care moare (chiar cu o săptămînă înaintea morții, zice Emil Manu[3]), iar ultimul[4] e, firește, postum. Pe manșeta acestuia Ion Brad vorbește de „numeroasele manuscrise ce le-a lăsat familiei (poezii, proză, studii estetice),” dar nu știu ca acestea să fi fost valorificate. Nu știu nici dacă boala va fi fost printre cauzele suspendării aparițiilor editoriale, ori dacă nu cumva poeta s-a mulțumit cu transpunerea poemelor sale în liedurile compuse de Mihail Jora și de alți compozitori (ori va fi fost sub interdicție?). În orice caz, Emil Manu zice că „poeta era cunoscută mai ales prin tonalitatea liedurilor scrise pe versurile sale (Mihail Jora, Alfred Mendelsohn, Tudor Ciortea, Paul Jelescu, Carmen Petra-Basacopol etc.)”[5] decît prin poeziile ca atare. Nu-i, așadar, de mirare că lipsește din antologia actorilor-poeți,[6] deși e o poetă mult mai calificată decît mulți dintre cei prezenți în ea. În mai toate comentariile se face trimitere la o lungă suferință, Vladimir Streinu afirmînd chiar că Mariana „făcea parte dintre fiinţele alese să sufere” și considerînd-o „o Iphigenie necunoscută /ce/ urcă în versurile ei treptele sacrificiului, pe care şi-l acoperă de ochii tuturor.”[7] De „suferință sublimată” în poezie vorbește și Șerban Cioculescu[8] iar Al. Piru de o „poezie a setei de viață exacerbată de presimțirea morții”[9]. Pentru Constantin Hârlav volumele de maturitate ale Marianei constituie „mărturia poetică a unei vieți în confruntare cu suferința, cu presimțirea morții”.[10] (Nu prea s-ar zice). Nimic din toate astea, firește, în clasa a VIII-a și-n poeziile acestei clase.

Clasa a VIII-a (de liceu pe-atunci) e un anotimp de visări (mai ales dacă știi că te-așteaptă apoi Facultatea de Litere și Filosofie și Conservatorul de Muzică și Artă Dramatică), anul în care în timpul lecțiilor te uiți pe fereastră și vezi tot felul de feerii asiatice și te visezi În Țara Soarelui-Răsare…, acolo unde te plimbi cu brațele pline de „crizanteme roșii ca arama” și unde te poți sui imediat „pe albul Fushi-Yama.” Mariana nu zburdă însă chiar fără griji prin Japonia, China și India, căci e îngrijorată, ne spune în simpaticele cuvinte către Iubiți(i) cititori, de șansele pe care „cei ce vor citi versurile sau rîndurile” sale le au pentru a se putea „transpune în stările mele sufletești”. Are trac, e copleșită de emoția debutului, mai ales pentru că ea „a scris numai avîntat(ă) de porniri entuziaste,” și, ca precauție, vrea să lămurească puțin „pe cititorii mei asupra țelului urmărit”, dar nu printr-o „expunere schematică, pretențioasă și greoaie,” ci doar prin intermediul „unei mici spovedanii.” Își cere și iertare de la pretențioși pentru că „vîrsta /…/ și lipsa de experiență mai vastă nu mi-au îngăduit să prezint în primul meu volum lucrări care să mulțumească toate exigențele.” Dar o bună parte din ele pot fi mulțumite. Mariana are o versificație fluentă, fără cusur de ritm, și o imaginație exultantă și delicată, înconjurată de o autoironie protectivă și de referințe culturale spontane, rulate fără nici o ostentație. Pe un fond copilăros, cu trimiteri la basme, creionul îi fuge numaidecît în reverii de ornamentație: „În păr ți-aș presăra mărgăritare,/ Și boabe de rubine lucitoare./ Pe gît ți-aș pune colier de raze,/ Pe umeri, țesătură de topaze…” etc. (Slove pentru Muza mea: Primăvara…). Nu poate lipsi, firește, la această vîrstă un anume bovarism tematic, luat de Mariana din cărțile poetelor melancolice, căci și ea se apucă de răsfoit un Album de amintiri (dar de unde l-o fi avut deja?), închizîndu-l și ea peste melancolia lui eternă: „Am închis cu degete tremurătoare/ Un album cu scoarțe ruginite,/ Și-am lăsat în el să plîngă visătoare,/ Poze vechi, și stihuri prăfuite…”. Tot de pe la suratele elogioase va fi venind și plînsul pe teancul de scrisori: „V-am regăsit într-un sertar sculptat,/ În maldăr prăfuit și dat uitării…/ V-am regăsit scrisori de altădat’,/ Și-am plîns cu voi pe undele’nserării…” etc. (Scrisori…). Poze, acestea, melancolice, luate din sertarele altora, căci sertarul Marianei e unul plin de exultanțe și miraje: „Priveam mirată-argintul lunei pline…/ Atunci, din umbră-au apărut candide,/ Zîmbind, cu pași de dans ușor, silfide… Pe cap aveau cunună de verbine,// Purtau rochițe albe și ușoare,/ Pantofi lucrați în fir și în mărgele…/ În părul lor luceau timide stele,/ Pe gît le scînteiau frînturi de soare…” etc. (Vis de primăvară…). Acestea sînt, de fapt, epifaniile la care participă, nu doar asistă, Mariana. Și pentru ea e însă mai prestigios conceptul poeziei cu suferință, așa că exersează depresii fictive: „Am vrut să găsesc Primăvara… S-o iau cu mine…/ Și-am căutat-o-n toate ungherile lumii…/ Dar n-am găsit decît iarnă și suspine…/ Îmi era frig, și-mi înghețaseră gîndurile toate…” (Am vrut…). Catastrofele de sentiment din clasa a VIII-a sînt, desigur, cele mai cumplite, așa că și-n sufletul Marianei „e iarnă grea”, deși afară-i primăvară, iar zilele devin doar un „buchet de vise spulberate”. Se face atîta jale-n suflet încît încep să se audă chemările mîngîietoare ale morții: „Ne chiamă fundul de abis al lutului,/ Și sîngele-n adîncuri răvășit…/ De undeva din nopțile trecutului,/ Ne chiamă visu-n lacrimi plămădit…” etc. (Chemările lutului…). Un bovarism suferitor simpatic tocmai prin nepotrivirea cu elanul spontan spre reverii și cu fondul ludic genuin. Pe acesta mizează Mariana în Cîntece pentru copii, unde se lasă dusă de spiritul jocului pînă la parafraze după Topîrceanu: „Șase melci, aduc pe umeri,/ Litieră din argint…/ Zîmbitoare și senină,/ O lăcustă smaragdină,/ Cîntă-o arie, despre ochii…/Ce te mint…// Filosof, platonic acru,/ Un bondar de chihlimbar,/ Se condamnă în tăcere,/ C-a găsit așa plăcere,/ Într-un cerc de ciupercuțe…/ Cu-ochi de jar” etc. (Humorescă). Poate fi însă și patetică, exersînd pe toate tonurile, cum e-n „poemul dramatic în trei părți” Din durerile neamului (de care zice că s-a „difuzat la radio, în cadrul Orei ostașului”). Că era o fată cultă devine neîndoios prin mănunchiul de traduceri atașat (Ovidiu, Horațiu, Milton, Shelley, Goethe ș.a. – dovadă că liceul era altceva pe atunci). Drept să spun, mie-mi pare rău că Mariana n-a mai scos măcar încă un volum de visări studențești, după cele liceale.

Volumele ei relevante fac o unitate și par a fi fost pregătite de ea însăși pentru apariție. Cel puțin așa s-ar putea deduce dintr-Un cuvînt… pus în deschiderea Ierbii timpului (și datat 1966), volum extras „dintr-o colină de plachete”. Despre acest volum Mariana zice că ar cuprinde „o epocă de viață și un dosar metafizic” (lucru de care-l convinge pe Emil Manu, care o și parafrazează numaidecît: „cartea e concepută și înțeleasă ca un dosar metafizic al unei vieți”),[11] adăugînd apoi că „poetul trebuie să fie un interpret, și un sintetist”, „un seismograf social” care ar trebui „să scrie mai mult decît jurnale de bord lirice”, fiind „obligat să fie mai mult decît un fotoreporter al unei actualități sociale.” Mariana, în orice caz, nu e un astfel de fotoreporter și nici „jurnale lirice” nu scrie, fie pentru că-ntr-adevăr credea în misiunea transpersonală a liricii, fie pentru că, așa cum zice Șerban Cioculescu în prefața la Poezii,[12] „nota /ei/ specifică este poate pudoarea simțirii, frîna, rezerva.” Un eu sublimat, decontextualizat biografic și social, scrie poezia Marianei.

Dacă n-ar exista referințele biografice la suferință n-ar exista nici un temei pentru a-i căuta urmele în Iarba timpului. Chiar și cu ele, căutarea rămîne (aproape) zadarnică, pentru că Mariana e o poetă luminoasă și nu ia alte notițe elegiace decît cele deduse din reflecțiile pe seama timpului. Nici acestea nu trag însă spre melancolii și nostalgii, ci mai degrabă spre încîntări și beatitudini: „Mă-nconjoară anii mei/ Și cîntă…// Cum să nu cînt și eu cu ei?…/ Cum să-i alung?…// Răsună sub bolțile netede/ Baladele vieții mele…// Un cîntec prelung…” (Baladele). Dacă-s aranjate cronologic (foarte probabil), aceasta e o poezie de tinerețe, dar nici mai tîrziu bunătatea timpului nu se schimbă și lucrarea lui nu devine una represivă: „Ci te văd, ciudatule timp,/ Ca pe o iarbă de lumină,/ Care ți-ai făcut rădăcină/ În inimile noastre” etc. (Iarba timpului). Iar asta pentru că sufletul Marianei e unul pur imnic, exultant și euforizant, solar la modul absolut: „Muzicile din inima mea de le-aș cînta,/ Jivinile pămîntului le-aș îmbuna,/ Că mi-e sufletul ca soarele lui Cuptor,/ Și cînd mi-e bine,/ Iubesc oamenii,/ Plîng,/ Și mi-e dor…” (De-aș culege). E un suflet care trăiește în regim de exaltare și-n punctuație strict exclamativă, făcînd lumea candidă și estetizînd-o: „Nu-mi vine să cred,/ Ce drepte și limpezi/ Pot fi lucrurile uneori…/ Grămezile de nori/ Îmi par volburi de flori,/ Cerul de leșie/ Maramă străvezie,/ Peste feciorelnica frunte a pămîntului…” etc. (Marea primăvară). Imaginația Marianei decorează lumea cu giuvaericale și o transformă într-o bijuterie: „Cerul îi întindea/ Plasă de safire,/ Subțire,/ Și soarele,/ Un lanț de argint,/ Să se ție…” etc. (Sensuri). Ca și la Agatha Grigorescu, și la Mariana lumea se umple de salbe și de broderii, într-o caligrafie a ornamentelor feminine. E greu de construit un „dosar metafizic” din atîtea pietre prețioase și alte juvaeruri (dar nu e chiar imposibil, firește), cu atît mai mult cu cît Mariana e o vitalistă a luminii: „Uite cum se rostogolește/ Peste pietrele sterpe/ Și peste lutul mustos,/ În talazuri de lumină,/ Uriașa,/ Năvalnica,/ Viața,/ Iubitule, bună dimineața…” (Bună dimineața). De fapt, o vitalistă pur și simplu: „Alelei,/ Uite-așa,/ Pentru mine și pentru toți voi cînta…/ Și-am să strig ca un drac împielițat,/ Pe sub toate ferestrele,/ Cîntecele pe care lumea le-a uitat…/ Alelei,/ Alelei,/ L-am prins pe Dumnezeu de picior” etc. (Chiot). Interjecțiile de acest soi, luate parcă de la Emil Botta, nu sînt singurele adieri care vin dintr-acolo. Mai degrabă decît „unele înrîuriri din Blaga și Minulescu”, după cum crede Al. Piru,[13] (nici nu știu cum ar fi putut sta cei doi laolaltă; ar fi însemnat ca sufletul Marianei să fie sfîșiat între frivolitate și pasiune metafizică; asta se-ntîmplă însă doar la Claudia Millian, și nici la ea simultan), peste poezia Marianei trece duhul lui Botta, vizibil atît în arta exclamațiilor și interogațiilor, cît și într-o oarecare familiaritate cu himerele și într-un fel de scenarii confesive teatralizate: „Și cu satana m-am întîlnit,/ Domnul frumos,/ Cu violete/ La chiotoare…/ Și saluturi cu el am schimbat…/ Eram în lotcă?…/ Eram în rădvan oare?…/ Sau într-o claie de stele,/ În fînul parfumat/ Al firmamentului depărtat?” etc. (Am uitat). Cam tot într-acolo trag și traducerile de mistere, transpuse caligrafic: „Grămătici nevăzuți din țărînă,/ Înarmați cu penițe de aur,/ Cu tuș verde și clorofilă,/ Scriu pentru istoria scoarței/ O nouă fillă…” (Pirosfera). Exultanțele (sînt multe primăveri și dimineți în poezia Marianei) sînt electrizate, firește, și de iubire – una care face solar orice peisaj dezolant: „Pretutindeni e noapte…/ Doar în inima mea/ Un soare îndepărtat s-a aprins,/ Și-acum volburi de flăcări/ Se-nalță spre tine…/ Uriașă-auroră,/ Țîșnește din gîndul meu viu…” etc. (Toamnă tîrzie). E un sentiment ținut în permanență la temperatura jarului, dar și cu o vocație animistă a tandreții și dăruirii: „Mereu mă aplec peste tine…/ Sînt în clapele pianului pe care cînți,/ Sînt în pîinea oacheșe pe care o mănînci,/ În pietrele pe care le calci/ Și-n ceasornicul care-ți măsoară viața…/ Sînt în zorile care-ți sărută/ Geana arsă de nesomn…” etc. (Nu ești singur). Într-o lume iremediabil bună trăiește Mariana și chiar și moartea lucrează aici tandru și cu unelte de bijutier: „Că mormîntul meu e un leagăn,/ Mărgăritar negru/ Încrustat în bijuteria domoală/ A unui cimitir toropit sub luceferi,/ Și cimitirul e un mărgăritar negru/ Încrustat în bijuteria domoală a planetei” etc. (Mormîntul meu va fi un leagăn). Nici chiar angoasele nu-s lipsite de tandrețea insinuanței, fie ea oricît de perversă: „Există pe lume o zînă hirsută,/ Cu ochi ce nu clipesc,/ Și cu gura mută…/ Neliniștea…// Îți strecoară ades în oase/ Otrăvite chiparoase,/ În chip de mîngîiere eternă,/ Grămezi de cobre sub pernă” etc. (Neliniștea). Mariana nu se lasă însă prinsă în mrejele anxietăților, ci cîntă, orice-ar fi, „cu o sfîșietoare bucurie,”[14] partitura exultantă a vieții, într-o – zice Hârlav – „laudă melancolică a vieții”.[15] Nici nu prea melancolică, de fapt, ci mai degrabă pur incantatorie.

Poezii-le din 1967 au o conduită confesivă mai accentuată și practică obișnuit versificația verticalizată hieratic, cu versuri de rozariu. Nu-s plîngeri nici aici, Mariana fiind mai degrabă dedicată miracolelor și gramaticii delicate în care acestea pot fi transcrise: „Clipa delicată, precisă,/ Cînd se dizolvă anotimpurile/ Unul într-altul,/ Nu e nicăieri scrisă…” etc. (Osmoze…). Dragostea rămîne o devoțiune care transcende moartea, pe care Mariana nici n-o simte ca o limită: „Dac-ai să mă chemi,/ Am să vin…// Oricînd ai să mă chemi,/ Am să vin…// Plec să-ți aduc în ulcior apă nouă,/ Și-o creangă de rouă/ Din stele…” etc. (Bun rămas). Timpul rămîne la fel de prietenos, chiar dacă mai are puține de dăruit: „O, timp,/ Prietene timp,/ Dăruiește-mi o primăvară nouă…” etc. (Rugăminte…). Nici la Blandiana moartea nu-i atît de tandră precum e la Mariana, la care ea devine pură inflorescență și narcoză: „Mai tîrziu,/ Și tu vei fi fruct/ Cu miros de căpșună,/ Cu miez de-ntunerec/ Și sîmburi de lună…/ Și tu vei fi cîntec,/ Cu armonii/ De zăbranice și paftale de cer…” etc. (În livezile de apoi…). Nimic nu tulbură vocația imniforă a Marianei, căci toate cele negative sînt trăite într-o pozitivitate absolută: „Deși n-am harfă de lumină,/ Deși nici pasăre nu sînt,/ Eu cînt în ramurile nopții,/ În fiecare noapte cînt…” (Cîntecul din ramurile nopții). Sentimentul continuității scoate moartea dintre sancțiuni și o transformă într-un elan al renașterii: „Mă voi trezi cu ei,/ Tot proaspătă și tînără ca acum…/ În miile de păpuși de fum,/ Mereu, mereu,/ În strănepoții mei mă voi trezi,/ De-a pururi în ei mă voi trezi…” (Mă voi trezi iar…). E cea mai pozitivă moarte din poezia noastră. La Mariana, moartea nu e decît odihna din „ziua a șaptea” (Cosmogonie mică). Vechile elanuri vitaliste se mai trezesc și aici, sub forma unor chiote ancestrale, cam cum le scoteau și gîndiriștii: „Dumnezeule,/ Cum țipă-n mine/ Sîngele dac…” (Ancestrații), dar linia dominantă rămîne transfigurarea suferinței pînă la beatificarea ei. Căci Mariana e poeta care „preface lacrimile-n poezie” (Alchimistul) – și nu-n poezie plîngăcioasă. Și mai știe și că „Toate se petrec atît de bine,/ Și fără mine,/ Și fără mine…” (Și fără mine). Exerciții de elevație și de spiritualizare face Mariana tot mai frecvent, ieșind de sub legea gravitației: „Sufletul meu se-nalță cu greutate…/ A… s-arunc vedenia amforei cu lacrimi,/ Adiind veșted a flori de tei,/ Și părerile de rău,/ Care-atîrnă cît trei/…/ Să-mi mai arunc peste bord/ Și umbra…/ …/ Ca să urc foarte departe,/ Ar trebui s-arunc peste bord/ Amintirile…” (Nacela). „Eroismul sacrificiului consimțit” remarcat de Vladimir Streinu[16] e atît de consimțit încît își pierde, de fapt, orice urmă sacrificială, lăsînd la vedere doar „frumusețea voluntariatului la sublim”.[17] Mariana trece dincolo ducînd cu sine amintirile de aici și inversînd astfel ecuația nostalgiei paradisiace: ea va păstra în paradis urmele nostalgiei terestre. Păcat că doar a atins inflexiunea acestei teme din care și-ar fi putut face adevărata identitate. Oricum, Mariana, prin bucuria cu care trăiește și prin puterea cu care-și transfigurează suferința în exultanță, răscumpără multe din lacrimile vărsate de o mulțime de poete pentru că au ratat o întîlnire cu iubitul. Mariana, deși pe patul de suferință, se poartă de parcă n-a ratat niciuna.


[1] Mariana Șerban, clasa VIII-a, Liceul „Regina Maria”, București, Viorile primăverii, Versuri, Tipografia ziarului ”Universul”, București, 1942.

[2] Cuvînt înainte de Șerban Cioculescu, Editura pentru literatură, București, 1967.

[3] În Literatura română contemporană. I. Poezia, coordonator Marin Bucur, Editura Academiei, București, 1980, p. 351.

[4] Iarba timpului, Poezii, cu un desen de Theodor Pallady, Editura pentru literatură, București, 1968.

[5] Literatura română contemporană, p. 351.

[6] Actori poeți – poeți actori, antologie de Lucia Nicoară și Cristiana Gavrilă, după o idee de Mircea Ghițulescu, Prefață de Cristiana Gavrilă, Editura Brumar, Timișoara, 2008.

[7] Vladimir Streinu, Pagini de critică literară, IV, Marginalia, eseuri. Ediţie alcătuită de George Muntean, Bucureşti, Editura Minerva, 1976, pp. 75, 76.

[8] În Cuvînt înainte la Poezii, p. 7.

[9] Al. Piru, Poezia românească contemporană. 1950-1975. Generația vîrstnică, Editura Eminescu, București, 1975, p. 265.

[10] În Dicționarul general al literaturii române, D-G, Ediția a II-a revizuită, adăugită și adusă la zi, Editura Muzeul Literaturii Române, București, 2016, p. 377.

[11] Literatura română contemporană…, p. 362.

[12] P. 5.

[13] Al. Piru, op. cit., p. 265.

[14] Șerban Cioculescu, op. cit., p. 8.

[15] Dicționarul general…, p. 377.

[16] Vladimir Streinu, op. cit., p 75.

[17] Idem.

Alexandru Cistelecan este considerat de mai mulți critici literari și editorialiști unul dintre cei mai importanți și influenți critici literari români contemporani, fiind acreditat drept unul dintre cei mai buni și mai rafinați critici de poezie ai României.

1 Comment

  1. Alice Voinescu a primit ajutoare în bani de la Mariana Dumitrescu pe când era cu domiciliu forțat. E de amintit și acest lucru.

Lăsați un răspuns la Vasile Cornea Anulați răspunsul

Your email address will not be published.

Cele mai recente din „Fete pierdute”

Maestrul

Cînd Thomas Mann (1875-1955) primea Nobelul literar în 1929, toate aceste douăzeci și cinci de povestiri

Postumele unei liceence

Bolile și moartea au lovit frecvent și necruțător în rîndurile poetelor noastre. Poate cea mai fragedă