Florin ARDELEAN

Florin Ardelean (n. 1958) – scriitor, eseist, specialist în teoria comunicării (mass-media). Redactor al revistei „Familia” (1990-2001), colaborator al revistelor „Familia” („Cronica ideilor”), „România literară” și „Arca”. Cărți de literatură publicate (proză scurtă și roman): „Schițe erotice” – 2007; „Povestiri de duminica” – 2010; „Folie à trois (I) – 2012; Folie à trois (II) – 2015; Folie à trois (III) – 2018. Cărți de eseu și istorie culturală: „Seducția. Voluptate, cruzime și amăgire” – 2017; „Istoria presei culturale din Oradea. Studii” (I) – 2019. Cărți de istoria presei și foiletonistică: „Dogmă și opinie” – 2007; „Jurnalism și tranziție” – 2007; „Insectar” I și II – 2008.

/

Ultimul deceniu și păpușarul

Timothy Snyder, Drumul spre nelibertate. Rusia, Europa, America, Editura TREI, București, 2021

Autorul nu este atât un istoric cât un gânditor al istoriei. Dincolo de fapte și personaje, este continuu asaltat de temeritatea găsirii sensului, a structurilor intime, în funcție de care unele lucruri se petrec sub un anume chip, nu sub altul. Abstractul dă nota unor studii cu privire la istoria contemporană, după ce prezentul continuu își face pârtie prin vremuri, dar fără a afecta narațiunea, fără a brusca evenimentele, ci intrând silențios în idee. Ceea ce s-a întâmplat este ridicat în planul discursului despre condițiile de posibilitate ale întâmplării. Imediat, gândul vine și-i dă semnificație. Așa s-a întâmplat în trei cărți semnate de Timothy Snyder, traduse în românește sub titlurile Tărâmul morții. Europa între Hitler și Stalin; Pământul negru. Holocaustul ca istorie și avertisment și Despre tiranie. Toate sunt referențiale pentru decupajul istoric ales, tocmai prin saltul propus și realizat de la nivelul realității concrete, la cel al realității simbolice, distilate prin spirit analitic/sintetic. Remarcabil este saltul de nivel. Cunoașterea devine, astfel, înțelegere, iar abordarea tinde spre metaistorie.

Premisele cărții de față sunt limpede înfățișate în Prolog. Conceptele sunt definite, iar drumul ce urmează a fi parcurs este jalonat suficient de bine pentru a nu te rătăci: „Această carte este o tentativă de recâștigare a prezentului pentru timpul istoric și, astfel, de recâștigare a timpului istoric pentru politică” (p. 16); „Drumul spre nelibertate explorează istoria rusă, ucraineană, europeană și americană ca un demers necesar pentru a defini problemele politice ale prezentului și a risipi unele dintre miturile care le învăluie” (p. 18). Timothy Snyder filtrează realitatea printr-o teorie fondată pe două concepte sau viziuni: politica inevitabilității, respectiv politica eternității. Prima legitimează ideea de progres, dar și instituirea utopiei, ca urmare a viitorului supus unui marketing al prognozei, fiecare având dreptul la optimism, la visul măreț. Este paradigma Occidentului, a istoriei cu profil teleologic, mizând pe eficiența și pragmatica acțiunii. Cea de-a doua așază totul sub semnul nostalgiei, activând un trecut eroizant și amorsând izbânda, ca legitimare a excepționalității. Prezentul este camuflat într-un trecut mitologizat, tocmai din cauza unei carențe din perspectiva succesului. Istoricul american se joacă inteligent cu Timpul, sugerând proiecții antinomice, fie în grila unui parcurs ascensional, fie în cea a unuia circular. Prima proiecție vine în linia unei filosofii a modernității dominată de aplomb, ce-a de-a doua se hrănește dintr-o gândire conservatoare, altoită pe un fatalism de structură, pe anularea factualității și o insurgență flamboaiantă a idolatriei. A treia cale, ieșirea din „aburii” halucinatorii ai celor două politici ar fi asumarea istoriei ca realitate, ca proiect pus în operă – „a o înțelege sau a o face”.

Întreaga ecuație a dubletului propus ca tramă a înțelegerii profunde a prezentului (inevitabilitate versus eternitate) se descarcă etic, prin balansul dintre virtuți și instituții (un binom simbiotic): „Politica inevitabilității și eternității e cea care face ca virtuțile să pară irelevante sau chiar ridicole, inevitabilitatea, prin promisiunea că binele e ceea ce deja există și trebuie să se prelungească în mod previzibil, iar eternitatea prin asigurarea că răul e întotdeauna extern și că noi vom fi mereu victimele lui nevinovate. Dacă dorim să avem o mai bună descriere a binelui și a răului, va trebui să resuscităm istoria” (p. 19). Acum, că știm ce e de făcut, s-ar putea spune că totul se așază pe un trend pozitiv. Doar că e o nălucire a minții, o himeră. Mai ușor este să treci o cămilă prin urechile acului decât să resusciți istoria.

După ce teoria este înfățișată, se trece la treabă. „Harta” pe care ne-o propune se întinde între Rusia și Statele Unite, investigând cinci „teritorii” ale istoriei, între 2011 și 2018: restaurarea gândirii totalitare (restaurație legată intim de Putin) – 2011; ieșirea Rusiei din democrație și alunecarea în autoritarism sever – 2012; declanșarea politicii anti-UE din partea Moscovei – 2013; atacul Federației Ruse asupra Ucrainei – 2014; ofensiva propagandei și manipulării dinspre Rusia înspre Uniunea Europeană și America – 2015; alegerile din Statele Unite și instalarea la Casa Albă a Administrației Donald Trump – 2016. Elementul de legătură al celor șase momente, fiecare prins într-un capitol, este Rusia, iar cauza eficientă – Vladimir Putin.

Noua doctrină politică a Rusiei, propusă de Putin după 2011, îl are ca fundament ideologic pe Ivan Ilin (1883-1954), un gânditor situat la extrema dreaptă, mizând pe suprematismul rus, pe o viziune fascistă, angajând un corporatism fără compromisuri și un mesianism capabil să cristalizeze în lider voința, spiritul și tradițiile naționale. Epoca post-sovietică a permis Federației Ruse să-și exercite „visul” încropit pe doctrina Ilin, un compozit straniu de misticism și statalitate, de tradiționalism și instinct imperial, de iluzie transformată în poveste nemuritoare: „Nu atât alegerile, cât ficțiunile au făcut posibilă, la un deceniu după sfârșitul Uniunii Sovietice, o tranziție a puterii de la Boris Elțîn la Vladimir Putin. Apoi, Ilin și Putin s-au înălțat împreună, filosoful și politicianul ficțiunii” (p. 44). Plăsmuirea și vanitatea au învins luciditatea și realismul. Basmul începea să înlocuiască subtil și irevocabil realitatea.

Noua doctrină politică a Rusiei, propusă de Putin după 2011, îl are ca fundament ideologic pe Ivan Ilin (1883-1954), un gânditor situat la extrema dreaptă, mizând pe suprematismul rus, pe o viziune fascistă, angajând un corporatism fără compromisuri și un mesianism capabil să cristalizeze în lider voința, spiritul și tradițiile naționale.

Încă din 2013, ofensiva antiliberală, antiamericană și anti-UE a fost pusă la punct de membrii Clubului Izborsk, creuzet al fascismului rusesc, în baza doctrinei alimentată de ideile romancierului Aleksandr Prokhanov (antisemit și fundamentalist ortodox), constituindu-se în cheia de boltă a eurasianismului – ideologia neo-imperială adoptată de Putin. Istoricul american citează Manifestul Clubului, pentru a fi înfățișată limpede opțiunea „eternității”: „Rusia nu are nevoie de reforme politice grăbite. Are nevoie de fabrici de armament și altare.” (p. 90). Decizia privind direcția de urmat luată la Kremlin a conturat ideologia și vectorii de acțiune din ultimii opt ani: invadarea Ucrainei și anexarea Crimeii (conflictele din sud-estul statului invadat – Harkov, Donbas); atacurile cibernetice masive asupra Vestului și Americii; aventura siriană; sprijin masiv pentru forțele iliberale din state ale Uniunii Europene, dar și pentru operațiunea Brexit; implicare în campania electorală din 2016, Trump devenind președinte al Statelor Unite după un linșaj pe platformele digitale și mass-media electronice (Russia Today și Sputnik, mai ales) asupra contracandidatei democrate, Hillary Clinton. Uluitor, până la un punct, este randamentul obținut, manipularea cu adevărat epopeică. Fiecare capitol al cărții dezvoltă în cititor, progresiv, percepția unui Vladimir Putin invincibil, mărșăluind spre apoteoză.

Întregul efort propagandistic al Kremlinului – minciuna torențială, gigantescă, invocată și de Aleksandr Soljenițîn, în Arhipelagul Gulag, ca temei al existenței comunismului, pe deplin conservată de Putin, ba chiar îmbunătățită prin rafinament și incisivitate – are drept scop o transformare a lumii după model rusesc. Ultimul deceniu confirmă pericolul unei iradieri mondiale a ideologiei rezultate din instalarea post-adevărului. O lume fără reperele Bine-Adevăr se destructurează și cade în anomie: „Jurnaliștii nu pot funcționa în mijlocul unui scepticism total; societățile civile intră în declin atunci când cetățenii nu mai pot conta unul pe celălalt; domnia legii depinde de credința că oamenii vor urma legea și fără ca aceasta să fie impusă, iar impunerea legii, când are loc, e imparțială.” (p. 187). Extrema dreaptă mondială este în limbă după Putin, îi elogiază comportamentul și-l impune ca erou al luptei împotriva homosexualității și a decadenței provocate de consumerism și secularism/satanism. El pare a întruni calitățile unui apostol al istoriei de după Istorie, având tovarăși de drum cel puțin la fel de devotați precum cei recrutați de Stalin.

Pornind de la distopia lui Orwell, 1984, Timothy Snyder observă un lucru esențial pentru economia politică a prezentului, anume că nu cumpărarea de mărfuri sub formă de obiecte reale constituie competiția între super-puteri, ci capacitatea de a produce anumite „stări psihologice”.  Tocmai datorită acestei noi realități, Putin a reușit să fie păpușarul diabolic în relația cu Trump, un personaj de bâlci, ajuns președinte pentru a servi interesele cleptocraților ruși și prin asta aruncând în ridicol întregul establishment american, atât de naiv și de oportunist. Un infatuat a căzut victimă unui psihopat, pe un fundal de vulnerabilitate a democrației americane. Cantitatea apreciabilă de informații și argumente adusă în paginile cărții întărește impresia unui scenariu ticluit în laboratoarele propagandei rusești, în rolurile de nătângi și neputincioși jucând liderii unei lumi democratice anesteziate prin hipnoză.

Drumul spre nelibertate, ca trecere de la politica inevitabilității spre cea a eternității, este una dintre cele mai profunde analize cu privire la istoria ultra-recentă. O anume patimă subiacentă este vizibilă, istoricul din omul integral Timothy Snyder nu reușește să-și ecraneze emoțiile și să-și neutralizeze atitudinile. De la un punct încolo, nici nu ar fi fost posibil, iar de la un punct încoace nici n-ar fi fost de dorit. Cinism, atașament pentru minciună („servitoarea onorabilă a Rusiei” – propagandă și manipulare prin fake news în cascadă), sperjur, perfidie, violență simbolică și fizică, toate acestea, ca ingrediente de bază ale puterii lui Vladimir Putin, aproape că te împing să gândești în grilă maniheistă, polarizând sever Binele și Răul. Încet, drumul spre nelibertate devine drum spre nenorocire. O „arteră” aglomerată, o autostradă spre iad, deși toate indicatoarele, în limba rusă, te anunță că mai e puțin de tot până în Paradis. Inserția masivă în politica eternității, previne T. Snyder, este cel mai costisitor drog vândut azi pe piața neagră a istoriei. El substituie o lume cu o Fata Morgana: „Politica eternității e plină de fantasmagorie, de boți și troli, fantome și zombi, suflete moarte și alte ființe ireale care conduc un personaj ficțional către putere.” (p. 195). Putem ignora, oare, faptul că și noi, românii neaoși, ca rentieri ai trecutului bine adus din condei, îl consumăm nu doar cu poftă, ci chiar cu fală?

/

Inadecvări și capricii

Nu ne naștem în funcție de preferințele noastre. Nu noi suntem cei ce alegem prin proprie voință când, unde și cu ce echipament genetic să ne facem debutul în lume. Nu ne alegem sexul și profilul somatic, potența spiritului și temperamentul. Tocmai de aceea, ceea ce suntem, din perspectiva înzestrării, setul de determinații sau, cum îl numește Gabriel Liiceanu (Despre limită), „fondul intim-străin”, are un caracter decis în mod prealabil. Nu putem, tocmai de aceea, să fim mândri sau sancționabili pentru ceea ce suntem ca dotă. Dar ne revine nouă datoria sau privilegiul să exersăm un destin cât mai împlinit prin cultivarea datelor de start. Oarecum în siajul unei expresii celebre potrivit căreia nu te naști, ci devii femeie, nu te naști artist, scriitor sau muzician, ci devii. Totul este să-ți fructifici sau nu talantul pus în tine. Lucrurile acestea erau cât se poate de limpezi și acceptate până de curând. Un progres aiuritor al științei și tehnologiei a provocat însă discuții cu privire la cât de imuabil mai este „fondul intim-străin”. Unele chestiuni ce țin de anvelopa noastră somatică pot fi modificate, corijate, chiar și sexul poate fi schimbat, cu condiția minimală și suficientă să simți că ești de cealaltă parte și să reclami un „abuz” survenit pe linia de fabricație, o eroare de apartenență. Libertatea noastră de a fi altceva decât a prevăzut proiectul s-a extins și se află, în acord cu progresele științei, în plină campanie de cuceriri a noi teritorii din ceea ce până acum constituia zona interzisă sau drastic restricționată, semnalizată prin No trespassing!

Dincolo de această discuție privind limitele și limitările, mai există situații pândite de pericole și alarme ce se declanșează în cazuri personale, provocând reacții cu un anumit indice de inadecvare. Pur și simplu, răspunsul este unul cenzurat în răspăr cu voința ta. Nu te simți bine, pentru că o angoasă îți afectează libertatea de-a fi ceea ce ai vrea să transmiți că ești. O dedublare, o pierdere flagrantă și supărătoare de identitate îți impune, în bună măsură fără alternativă, un comportament deviat în mod subtil. Simți că e ceva în neregulă, dar pari a fi constrâns să accepți o formă de ipocrizie în care minciuna se insinuează pervers, fără a fi în stare să o blochezi. Un rău rezidual, cu amprentă etică incertă, greu de sesizat, invadează și se înstăpânește pe un eu altfel onorabil. Inadecvarea devine, încet și copleșitor, imposibil de evitat. Tu însuți, aproape uitând de ceea ce ți s-a întâmplat, te comporți aproape natural.

Două exemple urmează să elucideze ceea ce a fost angajat în premise. Primul dintre ele se referă la un context prin care inadecvarea survine din cauza unei reacții la mentalul colectiv, iar al doilea face trimitere la o situație definită cel mai bine de sintagma „nu sunt vremile sub cârma omului, ci bietul om sub vremi!”. Felul cum negociezi conflictul posibil în amândouă ipostazele ține de nivelul de educație și de sensibilitatea morală. Supra-eul semnalează o criză, o disfuncție etică, iar intelectualul (scriitor, artist etc.) alarmat de ceea ce i se întâmplă caută soluțiile cele mai la îndemână. Comportamentul ce urmează a fi validat și urmat asumă forme subtile de lașitate, de evaziune analitică și de negocieri cu modul conformist de-a fi, dar cu o pierdere cât mai mică de respect în ochii proprii.

André Gide s-a confruntat cu două crize majore. A doua, în ordine cronologică, se referă la călătoria sa în URSS (1936) înfățișată elogios la întoarcerea în Franța, ca mai apoi să își dea seama de eroarea gravă de percepție și să scrie două opuri în care critică vehement stalinismul. Firește, gauche-iștii au reacționat și l-au numit trădător și fascist. Totuși, prima criză cu care s-a confruntat Gide, la finalul celui de-al doilea deceniu din secolul trecut, a fost cea mai profundă. Ea ținea de identitatea sa, de a spune sau nu ceea ce este, în conformitate cu „fondul intim-străin”, dar, vai!, inavuabil în perspectiva moravurilor vremii și a ceea ce era socotit la standard etic. Multă vreme a ezitat să-și recunoască „boala” rușinoasă, anume că este pederast. A contat mult chiar situarea sa publică, notorietatea de-a fi un scriitor de mare succes și, implicit, un reper, un model. Întreaga lui onorabilitate se prăbușea de îndată ce urma să-și declare adevărata sexualitate, cu atât mai mult cu cât era însurat și tatăl unei fiice. Prietenii știau cu ce se confruntă autorul Fructelor pământului. Și ei erau la fel de timorați, de înfricoșați, chiar, în fața unei posibile mărturisiri, drept pentru care sfaturile au venit în sprijinul tăcerii, a lașității, argumentele fiind lansate în numele… virtuții!

Cel mai subtil dintre cei ce au încercat să-l oprească de la a comite gestul confesiv a fost Marcel Proust (homosexual, la rându-i). Era vorba de a minți prin omisiune. Sfatul vine după publicarea (1920) Corydon-ului, dar într-o ediție foarte limitată, distribuită doar într-un anturaj bine selectat. Iată ce i se sugerează să facă: „Puteți să povestiți totul, cu condiția să nu folosiți niciodată Eu” (Michel Winock, Secolul intelectualilor). În căutarea timpului pierdut este, din perspectiva acestui fel de a camufla ceea ce ești ca om, nu ca scriitor, un exercițiu perfect de inducere în eroare, personajul principal, Marcel, fiind îndrăgostit de Albertine, aceasta substituindu-se, ca personaj, iubitului real al autorului, Alfred Agostinelli, nimeni altul decât cel angajat ca șofer și secretar. Numai că André Gide este incapabil să-și asume o astfel de stratagemă. Nu cadra cu „fondul dobândit”.

Al doilea sfătuitor, un catolic fervent, a fost Jacques Maritain, obișnuit oarecum să se ferească de adevărurile periculoase, invocând rezerva mentală (dreptul de a minți în numele unui scop legitim, menit să-ți protejeze onoarea și să menajeze tocmai mentalul colectiv). Gide a consemnat în Jurnal, după plecarea oaspetelui, discuția avută. Implorările lui Maritain („Promiteți-mi că o să vă rugați și o să-I cereți lui Hristos să vă spună direct dacă aveți sau nu dreptate publicând această carte”) sunt urmate de răspunsul plin de sarcasm venit din partea unui hughenot: „Înțelege-mă, Maritain. Am trăit prea mult și prea intim, o știți, în gândul lui Hristos, pentru a consimți să-l chem azi ca și cum ai chema pe cineva la telefon”. Într-adevăr, Hristos n-a mai fost sunat, iar în 1924, Corydon a apărut într-un tiraj suficient de mare pentru a afla toată lumea ceea ce până atunci știau doar intimii, fiind pentru Gide „garanția unei eliberări”. Un mare scriitor învinsese teama de oprobriul lumii.

Al doilea exemplu îl vizează pe Ernst Jünger.

Urmându-l pe Karl Jaspers, Hannah Arendt face o analiză a culpei germane, după experiența nazismului și disociază între cei care au fost uneltele active ale regimului, respectiv cei care s-au păstrat într-o pasivitate conformă. Ceea ce consideră a fi o caracteristică psihologică aparte îi include pe cei demonizați, căzuți într-un extaz făcut posibil printr-un fenomen de seducție; aceștia nu au fost nici intimidați, nici terorizați, ci au constituit rezervorul uman din care s-au recrutat fanaticii. Un eșantion al celor demonizați este reprezentat de intelectualii vremii, cei care au marșat în numele unei ideologii asumate prin convingere, confirmând prin prestigiul lor regimul. Față de ei, repulsia este totală: „Nu vreau să mai am de-a face cu nicio comunitate de intelectuali!”, răbufnește H. Arendt (Ultimul interviu și alte convorbiri), edificată fiind cu privire la derapajul moral al acestora. Pe firul acestor analize privind vinovăția, „banalitatea răului” sau comportamentul elitelor intelectuale, autoarea Originilor totalitarismului se referă și la Ernst Jünger. Nu-l acuză de nimic în mod expres, nici măcar de faptul că a slujit, ca ofițer de stat major, nazismul. Ceea ce o preocupă este ceva ce ține de contextul cu totul special de-a fi scriitor, eseist și om de cultură rasat într-o peliculă de timp din care nu poți evada și nici mărturisi adevărul. Orice răbufnire îți poate aduce moartea, așa că un comportament mimetic, dublat de retragerea în sine, constituie o rețetă de viață prin care ți se refuză eroismul și ți se rezervă onoarea meschină de-a nu fi criminal sau denunțător. Ernst Jünger a încercat să facă binele prin pasivitate – n-a făcut răul din voință proprie sau din datorie asumată prin lipsă de empatie față de cei umiliți, vânați sau exterminați. Jurnalul scriitorului poate argumenta această strategie de-a se păstra cât mai neutral în raport cu regimul. Hannah Arendt extrage din acest Jurnal o notiță, o însemnare din 12 mai 1942, de fapt consemnarea unui fapt divers de către Jünger, cum atât de des întâlnim în volumul diaristic sub numele de caprichos: „Merg cu mașina la frizer. Acolo discuții despre prizonierii ruși, trimişi din lagăre la muncă. «Se pare că printre ei sunt cumetri răi. Ăia înfulecă mâncarea câinilor». Notat textual”. H. Arendt pretinde că respectiva notiță mai avea un rând, mai apoi tăiat din textul oferit spre tipărire: „Adesea ai impresia că cetățeanul german e stăpânit de diavol”. Cam aceeași abordare o găsim într-o povestire, de data aceasta Ernst Jünger utilizând ca izvor narativ o întâmplare cu un țăran german din Pomerania care a primit spre a-i folosi în gospodărie prizonieri ruși. Țăranul constată că prizonierii alocați, scoși din lagăr, mănâncă hrana porcilor, așa încât îi consideră suboameni, că „sunt ca vitele”, prilejuindu-i povestitorului constatarea că germanii sunt „stăpâniți de diavol”.

Hannah Arendt insistă că tocmai asta dorea ea să scoată în prim-plan atunci când vorbea, cu privire la procesul lui Adolf Eichmann, de banalitatea răului, anume de căderea în cotidian și în rutina activităților întreprinse fără a te întreba cu privire la semnificația lor din perspectivă etică. E situația în care atrocele devine loc comun, o secvență oarecare dintr-un flux al timpului ce nu mai operează cu distincții antinomice: splendid-grotesc, candoare-vulgaritate, milă-cruzime, blândețe-violență, curaj-lașitate, cinste-felonie, prietenie-dușmănie, fidelitate-trădare. Totul apare asemenea unui fir uniform, perfect orizontal, fără relief etic. Răul și binele devin indistincte pentru că faptele nu mai poartă cu ele reprezentările noastre, cum ar spune stoicii. Ceva crud ne inhibă aprecierea morală, tocmai pentru că este inutilă, pentru că existența precedă nu doar esența, ci și binele sau răul. Captivă în banal, în derizoriul abia întâmplat, viața se hrănește din ceea ce Ernst Jünger folosește în Jurnalul său sub forma întâmplărilor de fapt divers. Stăpânită de diavol, lumea încetează să fie lume. Ceva o face să devină o infinitate de caprichos.

/

Zilele numărate ale lui Făt-Frumos din lacrimă

James Finn Garner, Povești corecte politic de adormit copiii, Traducere de Felicia Mardale, Humanitas, 2019

Corectitudinea politică a prins viteză. Flama sa a trecut repede oceanul, iar bătrânul și înțeleptul continent, conservator sau gauche-ist, după împrejurări și capricii, a adoptat-o sub forma unei ideologii pe fundamente etice, bine furajată de o vinovăție istorică. Vagă și recurentă, vinovăția cu pricina dezvoltă acum metastaze dintre cele mai neverosimile. Un posibil vaccin, ca remediu asupra pandemiei corectitudinii politice, nu este de întrevăzut din bunul motiv că nimeni nu-și propune să-l fabrice. O amplă revizuire a valorilor culturale, o scotocire ba chiar o „percheziționare”, o punere sub anchetă a trecutului în vederea depistării unor corpuri delicte, o curățire a bunurilor simbolice pentru a fi eliminate acele conținuturi suspectate de abuz asupra marginalului și marginalilor de orice fel, iată operațiuni în curs, pe cât de ample, pe atât de stupide, dacă nu de-a dreptul sinistre. Avem indiciile unei cruciade. De data aceasta nu este vizat un Ierusalim întemeietor de religie cristică. Ne mână în luptă obsesia de-a recâștiga o inocență pe care, de altfel, n-am avut-o niciodată și, cu atât mai grav, nu vom avea-o nici în viitorul cu diferite grade de perspectivă. Cartea lui James Finn Garner și-a propus să alarmeze elitele umaniste cu privire la boala postmodernă ce face, pe tăcute, ravagii, aducând în stare de rut vigilența noilor milițieni într-ale spiritului. Cu un sarcasm dus la limită, autorul american desăvârșește operațiunea invocată mai sus, aceea de curățire a bunurilor simbolice, prin supunerea la o revizie capitală a poveștilor păstrate până acum într-un canon intangibil. Numai că acestea, după ce atâtea generații le-a consumat fără să constate că sunt subversive, ba chiar toxice (modele de îndoctrinare rasistă, sexistă etc.), trebuie urgent supuse unei operații de aducere la zi, în conformitate cu noile coduri morale, decapate de zgura unor idei, percepții și eresuri ce ne parazitează mentalul colectiv. O cultură decretată drept reziduală este denunțată vehement ca fiind în contrasens cu Binele, cu Dreptatea și cu Frumosul. Alături de milițieni harnici, procurori și judecători intransigenți se spetesc, punând sub acuzare spiritul non-conform din toate timpurile, sub acuza, atât de bine cunoscută din distopia lui George Orwell, a crimăgânditului. Un riguros și falnic Minister al Adevărului este gata să treacă prin sita noului puritanism sapiențial cam tot ce-a fost cândva altfel decât ne convine astăzi să fi fost, aruncând asupra unui trecut plin cu de toate o anatemă scornită dintr-un justițiarism neo-dogmatic ce frizează imbecilitatea. Or, dacă nici Shakespeare nu trece proba eticismului abnorm, cum ar putea s-o facă notorii sau anonimi făuritori de basme? Povești corecte politic de adormit copiii încearcă, punând la bătaie un sarcasm suculent, să propună o alternativă, să ne salveze, ca umanitate, de o rușine crasă, aceea de-a fi slujit la idoli falși, de-a ne fi lăsat atâta amar de vreme seduși de minți retrograde, încarcerate într-o gândire sabotată de idei preconcepute, de clișee ofensatoare. În sfârșit, copiii de azi și de mâine vor avea acces la basme curate, nevirusate de păcatele și erorile de imaginație ale unor stră-străbunici închistați, sclavi ai unor mentalități pernicioase, cu totul depășite.

Ce face, concret, J. Finn Garner? Ia la rând basmele, pune la bătaie o imaginație debordantă, o ironie fără istov, bine gresată cu sarcasm, astfel încât ceea ce rezultă este un „mănunchi” de texte upgrade-ate conform normelor după care se conduce o lume culturală vindecată sau cel puțin pe cale de-a se lecui de traumele unui trecut incorect, ba chiar ofensator față de căpcăuni, oameni grași, zgripțuroaice, lupi, maștere, pitici, femei privite doar din perspectivă sexuală, în sfârșit, față de ceea ce, din superstiție calpă, a căzut în raza de acțiune a discreditului public. Cam tot ce-a fost legendar e dat la întors, fiind atent îndreptate sau rectificate acele contexte, secvențe și situații față de care cineva s-ar putea simți stingherit. Efectul este unul copleșitor. Cititorul, cunoscător din copilărie a multor basme „modificate epic”, devine complicele unui autor a cărui bătaie de joc este cu atât mai gustată cu cât are talentul unui narator cu vocație expresionistă. Scufița Roșie, Albă-ca-Zăpada, Cenușăreasa, Motanul încălțat, Jack (cel cu vrejul de fasole), Hansel și Gretel, Frumoasa din pădurea adormită, ba chiar și Cei trei purceluși, ca să nu mai vorbim de Moș Crăciun sunt eroi și eroine supuși/ supuse unei revizuiri drastice. Nu mai puțin de 25 de texte compun sumarul unei cărți incitante, capabilă însă să ne dea și frisoane. Corectitudinea politică poate fi luată, iată, în răspăr, ne poate stârni hohote de râs și amuzamente fin ajustate estetic, numai că ea este, de-acum, o doctrină în toată legea, un test de comportament și o grilă de atitudine, făcând ravagii în coteriile academice și elitiste americane, dar și în politică sau mediul de afaceri (dovezi sunt cu duiumul, tot mai multe și tot mai gogonate – una singură poate fi elocventă în numele tuturor, anume pățania lui Andrei Șerban, povestită într-o emisiune televizată, Profesioniștii). Teza realismului socialist ne este atât de bine cunoscută. Întreaga literatură sovietică și din țările-satelit, arta, creația în regimul comunist au fost supuse unui supliciu, criteriul estetic fiind sabordat în favoarea unui puseu propagandistic cu scop strict ideologic. Tocmai pentru că am trăit sau am studiat la ea acasă doctrina culturii de și pentru mase, cu izvoare de inspirație impuse și cu o stilistică sculptată în limbă de lemn, corectitudinea politică ne face să avem percepția a ceva déjà-vu. Adepții autohtoni ai acesteia au dificultăți în a se impune, tocmai din cauza sensibilității de fond, datorită unei experiențe sau mai precis a unei piese de teatru absurd în care am fost personaj colectiv ani buni.

În noile povești, oamenii scunzi sunt „bărbați dezavantajați pe verticală”, supraponderalii sunt, firește, cei „dezavantajați pe orizontală”, impotența este definită drept „întrerupere involuntară a activității falocentrice”, prostul este „persoana subcapitalizată cerebral”, cei șapte pitici devin „cei Șapte Titani Uriași”, o bătrână se califică drept „femeie bine dotată cronologic”, cel bogat este „deloc constrâns de normele pe care le impune o slujbă permanentă”.

Finalurile sunt cu totul schimbate, ba chiar răsturnate cu susul în jos, tocmai pentru a fi compatibile cu noua linie morală. Astfel, basmul Scufița Roșie se termină prin scena de revoltă a bunicuței și a Scufiței împotriva pădurarului venit să le salveze („tehnician de combustibil lemnos”), căruia cea dintâi îi taie capul chiar cu securea acestuia din vina de-a fi prejudecat că femeile nu-și pot ține singure de grijă: „După această grea încercare, Scufița Roșie, Bunicuța și lupul se simțiră uniți de un anume sentiment al cauzei comune. Hotărâră să înființeze un cămin alternativ bazat pe respectul reciproc și pe cooperare, și trăiră împreună fericiți până la adânci bătrânețe” (p. 9). Un deznodământ greu de anticipat are și basmul Cenușăreasa, cea care întruchipa „idealul de tip «păpușă Barbie» al dezirabilității feminine”, îmbrăcată fiind de către Zâna ei bună într-o „rochie mulată, confecționată din mătasea furată de la viermii de mătase creduli” – prințul cade victimă unei încăierări stârnite în plin bal de către masculi rivali, iar femeile, reconciliate ca prin farmec după miezul nopții, grație revenirii Cenușăresei la garderoba cotidiană, zdrențăroasă, devin partenere de afaceri într-o cooperativă de confecții.

După cele 25 de basme și povești reciclate, James Finn Garner ne propune un text de încheiere ce ne poate trimite cu gândul la Mihail Bulgakov și al său roman Maestrul și Margareta. Același imaginar stăpânit de tema intervenției Necurate în treburile lumii de toată mâna, firește, însă, nu gratuit, ci din pricini cu mare încărcătură simbolică. Tema este veche și infatigabilă. Răul primește o lecție din partea unui Bine travestit în straie burlești și sub chipuri spectrale. Colind de Crăciun aduce în prim-plan povestea lui Ebenezer Scrooge, pus să-și descopere într-un mod suprarealist sinele urât, meschin, lipsit total de empatie și respect față de semeni. Totul este pus la cale de trei Spirite ce-l poartă în trecut, îi arată prezentul și-l târăște spre viitor, în cimitir, la propriu-i mormânt. Experimentul dă roade. Aceeași viziune dominată de corectitudinea politică își produce efectul. Ați ghicit! Scrooge va suferi un proces de dializă etică, transformându-se într-o făptură delicată, cvasi-candidă, dedicată Binelui comunitar. Dintre toate textele cuprinse în volum, mi se pare a fi cel mai puțin reușit, tocmai pentru că sar în ochi șabloane și un tezism de care nu a reușit să se ferească, dar având scuza că nu a făcut decât să experimenteze… șablonul corectitudinii politice.

Lectura basmelor în formulă remix induce un gând ce te trimite spre o altă distopie celebră, veche de 90 de ani. Este vorba de Minunata lume nouă.

O extra-realitate imaginată de Aldous Huxley, în care copiii prind viață printr-o tehnologie bazată pe eprubete și principiul benzii rulante, în numele unei inginerii ce plasează supunerea și colectivismul ca premise ale fericirii, iar oamenii maturi dezvoltă rute ale destinului atent programate, pe niveluri de competență și putere. Poveștile corecte politic… propuse în cartea de față pot constitui un codicil perfect coerent, deductibil logic din spiritul societății imaginate de scriitorul și eseistul englez. Titlul cărții, dacă ar fi fost să apară în acord cu fantasma lui A. Huxley, ar putea fi Minunatele povești corect politic de adormit copiii din minunata lume nouă. În plus, o altă trimitere, ca sugestie, ar fi spre povestea lui Amos Oz, Deodată în adâncul pădurii, și aceasta propunând ceva cu totul straniu, respectiv un blestem ce bântuie un sat (din cauza Răului din oameni), eventuala dezlegare putând veni doar prin implicarea unei fetițe și-a unui băiețel.

Din citatele oferite ne putem da lesne seama că James Finn Garner ne-a întins, cu bună știință, o cursă. Cartea sa nu este pentru adormit copiii, ci, poate, pentru a trezi dintr-un vis devenit coșmar oamenii maturi. Să-i dăm, așadar, o șansă lui Făt-Frumos din lacrimă, până nu ne pomenim cu lacrima interzisă. Motivația va fi simplă și persuasivă – să mai terminăm cu acest derapaj umed al slăbiciunilor subumane, al împrejurărilor sentimentaloide, umilitoare. Mult mai corect ar fi să ne afișăm fericirea robustă, alături de Făt-Frumos din zâmbet!

/

Spre lumea de dincolo de cifre

Blaga Mihoc, Avuție și reformă, Editura Primus, 2021

Cronicar de carte, eseist și publicist cu vână polemică, autor a nu mai puțin de 17 opuri având drept teme de analiză secvențe ale istoriei, mai cu seamă legate de Biserica greco-catolică, Blaga Mihoc și-a câștigat un loc binemeritat în galeria cu personaje locuite de un spirit hâtru, șlefuit și spilcuit. A răvășit kilometri întregi din arhive de aici și de aiurea, s-a luat adesea de piept cu cei ce abuzau istoria de pe redutele amatorismului temerar, nu i-a iertat nici pe cei ce se îngrășaseră puhav la ieslea naționalismului vâscos, a combătut, din disperare și cu o anume maliție, în agora pestriță a opiniilor politice și s-a înhămat, ca profesor universitar, la imposibila misie de-a „furaja” cu jăratecul cunoașterii generații de tineri stingheri, cei mai mulți dintre ei apatici, cu palori evidente în chestiunea culturii generale, dar cât se poate de cool și de trendy, din perspectiva aroganței de-a deveni posesori de diplome academice. Cu aplicație și-o abia detectabilă ironie, magistrul le-a cultivat studenților săi, pe cât i-a stat în puteri, iubirea de filosofie și istorie, le-a atras atenția că bunul simț sau devotamentul nu sunt capricii demodate sau opțiuni futile într-o viață imaginată și construită după un proiect demn și onorabil. Risipit cu har în atâtea direcții, s-a străduit, ceea ce este atât de rar astăzi, să rămână consecvent (dar nu încremenit) de la premise la concluzie, atașat ferm acelei paradigme a intelectualului brevetată de generația interbelică. Cărțile scrise s-au prins, docile și simandicoase, într-un șirag, asemenea unor mărgele produse de o minte migăloasă, niciodată comodă, ci întotdeauna gata de rebeliuni și trăsnăi. Cartea de față nu face excepție. Chiar dacă nu și-a propus să-l uimească pe cititor cu speculații îndrăznețe sau cu analize iconoclaste, ea are meritul de-a înfățișa un tablou exact și pregnant cu date privind mediul economic al județului Bihor din perioada interbelică, mai cu seamă situația privind proprietățile și resursele financiare ale Episcopiei Bisericii Unite cu Roma, dar și a celei Romano-Catolice. Chestiuni mai puțin spectaculoase vin acum și întregesc producția editorială a autorului de față, fructificând  judicios studiile doctorale în chestiunea Reformei agrare din 1921, teză publicată și într-un volum de sine stătător (1994).

Avuție și reformă obligă la o lectură atentă, nelipsind tabele cu cifre și procente, date cadastrale adunate de prin registrele arhivate, rapoarte și documente privind titlurile de proprietate, contractele de vânzare-cumpărare etc. Fără o acuratețe impecabilă a detaliilor un astfel de demers ar fi fost imposibil, reclamând o minte calculatoare dublată de una capabilă și de sinteze, astfel încât să fie posibilă o imagine sinoptică, din care să rezulte sensul întreprinderii, dar și importanța ei.

Ce mărturisește Avuție și reformă? O muncă de chinez bătrân, surprinzătoare în raport cu temperamentul celui ce a comis-o.

Opul impune prin masivitate, iar apoi prin acuratețea mai sus invocată. Dincolo de cifre, tabele, anexe și procese-verbale, dar tocmai în lumina unor astfel de consemnări seci, este desenată o realitate bazală, modalitățile de trai și de angajamente sociale, sunt decupate relațiile dintre instituții, precum și acelea din Biserică și enoriași, sub impactul unor principii ce țin de randament, muncă, beneficiu, pagubă sau credit. Nu Dumnezeu și Pronia sunt invocate aici, ci impactul dintre scopuri, decizii, aspirații, balanțe de venituri și cheltuieli, inventare de bunuri sau de suprafețe agricole și amenajări silvice, ca suport al averii și ca fundament al existenței de zi cu zi. Un inventar pe localități, acestea făcând parte din nu mai puțin de 13 plăși, cărora li se adaugă orașele Oradea și Beiuș, este menționat în amănunt pentru a reuși ridicarea din planul geografic în cel al bunurilor, serviciilor și finanțelor, după aplicarea reformei agrare din anul 1921, cu exproprierile și împroprietăririle înfăptuite. Așteptările au fost doar în parte răsplătite, căci împroprietăririle nu i-au îndestulat pe cei aflați la talpa țării. Iată mențiunea autorului: „rezultatul lucrărilor de reformă agrară nu mulțumise întrutotul masele de țărani bihoreni din satele de munte. Bilanțul lor dovedește, totuși, în ciuda acestor nemulțumiri, că în anii 1922-1923 în plasa Beiuș organele de expropriere și împroprietărire au activat intens, împroprietărind comunele cu păduri și pășuni comunale, atribuind îndreptățiților loturi pentru cultură și locuri de casă” (p. 182). Unele socoteli au ieșit cu beneficiu, iar altele au rămas la nivelul năzuinței, dar nu acesta a fost cel mai important lucru. Miza a fost una uriașă, angajând eforturi ale administrației de a se face dreptate (măcar parțial) și de-a răscumpăra în acest fel eforturile, suferințele și sacrificiile dintr-un război a cărui traumă nu a putut fi uitată, dar care a încununat Marea Unire. Ceea ce rezultă, la scara județului, este o înfățișare realistă a existenței celor mulți, adesea amenințată de sărăcie și ruină, dar permanent animată de speranță și hrănită din sudoarea frunții, din munca fără istov a tuturor celor care dădeau substanță și trăinicie satului tradițional, într-o Românie eminamente rurală. Cartea lui Blaga Mihoc este o mină de informații utile pentru toți cei ce doresc să-și caute obârșiile și să-și legitimeze rădăcinile, dar mai ales pentru cercetători și documentariști.

Prin felul său de-a fi, ca om și ca istoric, Blaga Mihoc nu scapă niciodată nesesizat sau, altfel spus, nu-l învăluie nicio clipă indiferența semenilor.

Aproape de fiecare dată, Blaga Mihoc a propus cărți croite după o îndelungă zăbavă în arhive. De aici autenticitatea și noutatea textelor. Pentru a dovedi asta, în afara cărții de față, poate că două exemple vor fi edificatoare. Primul dintre ele se referă la Judecata cea dreaptă (2012). Prin documentele scoase la lumină (protocoale încheiate de Consistoriul greco-catolic din Oradea-Mare) sunt înfățișate moravurile și problemele comunității precum și natura extra-confesională a relațiilor dintre cler și mireni pe un ecart temporal semnificativ (1751-1838). Viața reală din acele timpuri este reconstituită în baza unor procese survenite în momente de cumpănă din viața cuplurilor, dar aflate, din pricini diverse, în pragul divorțului. Un adevărat „bâlci al deșertăciunilor” se configurează, indicându-ne fără putință de tăgadă, că oamenii sunt aceiași, nemodificați o dată cu trecerea veacurilor, în privința pasiunilor, a slăbiciunilor debordând în păcate și povești de amor croite din sentimentele și disperările unor oameni simpli. Dincolo de judecată, indiferent cât de imparțială sau dreaptă ar fi aceasta, rămâne fiorul pătimaș, acea nebunie sacră de care vorbea Platon prin gura lui Socrate, adică iubirea.

Al doilea exemplu trimite la o altă carte, o monografie amplă, Dr. Vasile Lucaciu (1852-1922), abordarea fiind una de profunzime și nuanță, fără a evita, din considerente de fals respect, să discute relația tensionată dintre Leul de la Șișești și episcopul greco-catolic de Gherla, Ioan Szabó. Argumentele vin în cascadă, dar niciodată în baza unor speculații din vârful pixului, ci totdeauna în urmarea firească a fondului de arhivă consultat. Desigur, nu lipsesc judecățile de valoare, pentru că istoricul nu este un factolog laborios, castrat de idee, ci perfect adecvat unor comentarii și interpretări riguroase, lipsite de clamori sau encomioane complice. Toate acestea sunt îndrituite în baza unei activități de-o viață consumată în aerul plin cu fantasmele și vrăjile istoriei respirat în muzeele prin care și-a lăsat, ca vamă, anii. Dincolo de ceea ce cu toții numim curriculum vitae, prestigiul unui istoric ține mai cu seamă de aceste imponderabile, de seducțiile împărtășite, asemenea unui ritual magic, în singurătatea austeră a lăcașului în care trecutul se odihnește în lucrurile păstrate de ciurul istoriei, pentru lacomele ispite ale visătorilor fără leac.

Prin felul său de-a fi, ca om și ca istoric, Blaga Mihoc nu scapă niciodată nesesizat sau, altfel spus, nu-l învăluie nicio clipă indiferența semenilor. Pe de altă parte, nu face parte din tagma celor adulați la unison, tocmai pentru că îi lipsește cu desăvârșire conformismul. Sunt dintre cei care îl apreciază și-l curtează, în speranța unei relații de amiciție, sunt, apoi, alții care îl invidiază, iar în al treilea rând pot fi identificați și cei care, din resentiment sau frustrare, îl disprețuiesc. Toate aceste atitudini sau trăiri sunt, simultan, motivate, în funcție de profilul de personalitate al celui cu care intră în contact. Uneori, din cauza unei firi ce nu acceptă târguieli cu iz de iertăciune, anumite ieșiri dintr-o matcă altminteri blândă și culantă pot dezlănțui episoade conflictuale, asemeni unor scurte furtuni de vară, pentru ca mai apoi totul să se calmeze, seninătatea cerului făcând implauzibile tunetele și fulgerele iscate din mâniile lui Blaga Mihoc, necenzurate de motivații ce țin de curtoazie sau falsa condescendență. Este de dorit, în numele propriului lor bine, ca maeștrii simulacrelor, precum și adepții compromisurilor să fie prevăzători…

Ce mărturisește Avuție și reformă? O muncă de chinez bătrân, surprinzătoare în raport cu temperamentul celui ce a comis-o. Spre folos, nu spre ponos.

/

Stoicii și scheletele din debara

Pare de la sine înțeles faptul că standardele morale cele mai exigente, asumate ca filosofie de viață, pot deschide nu doar un orizont al stimei aflat în proximitatea imaculării, ci și o rezervă firească, întemeiată pe mult prea umana suspiciune. Dintre cele șase școli de filosofie invocate de Pierre Hadot (Filosofia ca mod de viață), anume platonismul, aristotelismul, stoicismul, cinismul, epicureismul și scepticismul, cel de-al treilea poate pretinde, din perspectivă etică, excelența. De la Zenon din Kition și până la Epictet, gândirea stoică a reclamat cu neostoită vehemență necesitatea armoniei dintre idee și faptă, dintre gând și viață. Filosofia, înainte de-a fi speculație, este o normă de conduită, veghind asupra comportamentului și construind o atitudine în stare să încoroneze un destin virtuos. Numai că invocata armonie poate fi surprinsă, uneori, într-un defect de situare, într-o disonanță. E ca și când o anume oboseală se instalează sau chiar o rutină, pricinuindu-le marilor asceți clipe de rătăcire, nu doar reverii hedoniste, ci de-a dreptul acțiuni menite să descumpănească. Ipocrizia este, se pare, o ipostază imposibil de evitat, mai ales atunci când glăsuiești de la amvonul învăluit în miresmele principiilor divine. Iată mai jos câteva indicii cu privire la flagrantul de impostură, cu atât mai stânjenitor cu cât se aplică unora ce, de două milenii, execută recitative cu privire la înțelepciunea în absolut.

Filosofia, înainte de-a fi speculație, este o normă de conduită, veghind asupra comportamentului și construind o atitudine în stare să încoroneze un destin virtuos.

Cel mai vulnerabil la o analiză privind armonia dintre doctrina stoică adoptată și faptele rămase în „ciurul istoriei” este Seneca. Firește, s-a scris mult despre averea sa uriașă. Nu mai puțin de 300 de milioane de dinari i-au răsfățat zilele celui care, în Scrisori către Luciliu, pretindea, oarecum preventiv la o acuzație postumă, că „a nu putea suporta bogăția este dovada unui suflet slab”, invitându-și interlocutorul epistolar la exerciții de ascetism privind hrana și confortul zilnic („apă, o fiertură și o bucată de pâine de orz”, pat de lemn și cergă), toate astea pentru ca „soarta să nu ne găsească nepregătiți, să ne împrietenim cu sărăcia. Vom fi mai fără teamă bogați, dacă vom ști că nu e prea greu să fim săraci”. Întregul elogiu adus înțelepciunii, virtuților, cumpătării, rațiunii și seninătății în fața morții, accentul pus pe cultivarea eului și ferirea lui de orice patimi pârdalnice, în sfârșit, cultul pentru binele obținut ca efect al unei conștiințe zidite în matricea moralității cad cu totul pieziș dacă punem în termeni de comparație cele zise și cele făptuite. Acuza de ipocrizie devine și mai evidentă când găsim în Scrisoarea a CX-a un citat din Attalus (dascălul de filosofie stoică al lui Seneca, pe vremea împăratului Tiberius, venerat de elevul său pentru principiile morale și spiritul justițiar): „Am disprețuit bogățiile nu fiindcă sunt de prisos, ci fiindcă n-au niciun preț”. Preceptorul lui Nero îl îndeamnă pe Luciliu să mediteze asupra acestor vorbe, asigurându-l că astfel va reuși să fie, nu să pară, fericit, să fie pentru el, nu pentru alții. Acest ideal al sărăciei este formulat de către stoici, fiind o notă comună a filosofiei acestora, dar care va fi regăsit, ca ideologie, în epistolele pauline, în felul de-a se comporta al zeloților (invocați de Catherine Nixey drept primii și cei mai primitivi profanatori ai monumentelor de artă religioasă politeistă), al pelegrinilor medievali și al adepților Sfântului Francisc (propun doar lista foarte scurtă). Numai că elogiul întreprins mai peste tot în Scrisori către Luciliu este unul suspect, câtă vreme bogăția cu totul exorbitantă (comparați cele 300 de milioane de dinari cu salariul mediu pe o lună, de 30 de dinari, de altfel prețul la care Iuda l-ar fi vândut pe Isus Hristos) nu putea fi deloc rodul întâmplării, ci mai cu seamă al talentului de-a chivernisi și a acumula capital pe căi cât se poate de pragmatice.

Apoi, să punem oare doar pe seama vicleniei rațiunii universale (Hegel) faptul că Nero, elevul senatorului Seneca, începând cu vârsta de 11 ani, după cum ne spune Suetoniu în Doisprezece cezari, a devenit în lumea antichității romane din primul secol de după nașterea Mântuitorului, dar și în perspectiva istoriei universale, unul dintre cele mai odioase personaje sub chip uman? Până la un punct, dascălul nu poate fi acuzat de ceea ce devine, o dată maturizat, cel ce a urmat traseul paideic. I se poate reține, eventual, vina de-a fi fost un seducător ratat. Un caracter abject, o secătură denaturată prin instinctele ce se dovedesc a fi mai puternice decât rațiunea nu poate fi deturnat de la destinul său oarecum pre-destinat, doar prin educație. S-au văzut atâtea exemple, chiar în perimetrul istoriei romane, prin care odraslele s-au dovedit a fi în contra-balans total cu părinții lor. Și ce exemplu mai bun am putea da decât cel al lui Marc Aureliu, un reper stoic cât Everestul, al cărui fiu, Commodus, s-a luat la întrecere în fărădelegi și spurcăciuni cu împărații dinastiei Iulio-Claudică și al cărui sfârșit, mijlocit de concubina sa favorită, Marcia, n-a făcut decât să împlinească meritat o viață dezmățată și presărată cu asasinate. Numai că alibiul acesta (al autonomiei fiului sau învățăcelului în raport cu părinții sau magiștrii) stă doar într-un picior. O acuză mult mai gravă la adresa stoicului Seneca se întrezărește din paginile unor cărți scrise, printre alții, despre Nero, mai degrabă decât despre cel în cauză. Este vorba despre complicitate la fărădelege!

Dincolo de profunzimile filosofiei pe care o propune, istoricii conced asupra ideii că Marc Aureliu fie nu a ținut seama de faptele celor din jurul lui, fie a fost indus în eroare de un anturaj malefic.

Edward Gibbon, în Istoria declinului și a prăbușirii Imperiului Roman (Humanitas, 2018, traducere de Dan Hurmuzescu), din păcate, nu opera completă, ci doar o antologie reprodusă după cea apărută în BPT (1976), aduce în discuție un episod din viața unui alt împărat roman scelerat, Caracalla. După ce-și omoară fratele (Geta), fiul lui Septimiu Sever, îi ordonă lui Papinianus, prefectul pretoriului, să întocmească o apologie menită să-l absolve de asasinat în ochii Senatului și vulgului. Papinianus a ales, totuși, cum spune Gibbon, onoarea, refuzând serviciul solicitat, chiar dacă a fost plătit imediat cu viața („Este mai ușor să comiți decât să justifici un fratricid”, a fost replica plină de demnitate a acestuia, chiar dacă nu împărtășea doctrina stoică). Nu același gest onorabil a fost săvârșit, însă, de către Seneca, într-o împrejurare similară. Tacitus este cel care, în Anale, invocă atitudinea mai mult decât servilă a stoicului nostru. Episodul cu pricina este unul tipic pentru Nero, violent și cabotin, însetat de sânge și obsedat de comploturi. După mai multe tentative de a-și ucide mama (Agrippina), pe motiv că ar fi conspirat cu scopul de a uzurpa puterea, reușește să-și ducă intențiile la bun sfârșit, iar imediat apoi adresează o scrisoare Senatului în care își motivează printr-un șir de alegații mincinoase faptele puse la cale și executate de către supușii stăpâniți de teamă și lașitate. Cel care i-a redactat scrisoarea, potrivit unui scop mârșav, nu în consonanță cu înțelepciunea, adevărul și armonia sufletească, a fost Seneca! „De aceea – menționează Tacitus -, nu Nero, a cărui cruzime întrecea hula tuturora, ci Seneca era vorbit de rău, că scrisese un asemenea discurs, care era o recunoaștere a crimei” (Anale, XIV, 11). Răsplata unui astfel de serviciu a venit puțin mai târziu, după șase ani, când stoicul este obligat de către fostul său elev să se sinucidă, conformându-se poate nu întrutotul în baza filosofiei ce i-a stat drept îndreptar de viață, ci și din niscaiva mustrări de conștiință. Jonas Salzgeber (Cărticica stoicismului, un op ce caută să împletească, după moda timpului nostru, filosofia stoică și NLP-ul, altfel spus, să însăileze, cât de cât, un stoicism post-modern) ne propune un armistițiu: „Prefăcut sau nu, Seneca a dus o viață tumultoasă; a avut parte de bogăție și putere, dar a fost preocupat și de filosofie și introspecție/…/. Stoicismul a rămas o constantă a vieții lui și se regăsește în bună parte din scrisorile sale, utile și motivante”. Nu ne rămâne, pesemne, decât să ajustăm puțin o zicală și să concedem asupra unui bine de conjunctură: fă ce zice stoicul, nu ce face stoicul! Numai că asta ruinează complet premisele însele ale stoicismului, anume deplina potrivire între doctrină și viață.

Un alt stoic, de data asta împărat și nu doar preceptor al unui personaj august, a fost Marc Aureliu, cel despre care se vorbește la superlativ mai în fiecare caz al istoricilor ce-i invocă personalitatea. O face, cu deosebită acuratețe, și Edward Gibbon, în monumentala carte deja invocată, preluând o imagine bine conturată, mai ales în Istoria Augusta, în cel din urmă op considerându-se, pe deplin temei, că împăratul filosof „a întrecut în puritatea vieții pe toți ceilalți împărați”. În memorabila carte Gânduri către sine însuși, autorul, adresându-se unui cititor neștiut, îi cere: „De dimineață, începe să-ți spui: voi întâlni un indiscret, un nerecunoscător, un violent, un perfid, un invidios, un nesociabil; toate acestea li se întâmplă din necunoașterea celor bune și a celor rele”. A cunoaște și a ține seama de ceea ce cunoști sunt premisele necesare ale oricărei înțelepciuni în baza căreia să-ți conduci viața și să aspiri la virtute. A nu ține seama de ceea ce se petrece în jurul tău poate fi un act menit să-ți tulbure viața și să provoace derapaje supărătoare, prin deciziile pe care le iei, cu consecințe grave asupra unui destin comun, familial și public, mai ales dacă ești împărat. Dincolo de profunzimile filosofiei pe care o propune, istoricii conced asupra ideii că Marc Aureliu fie nu a ținut seama de faptele celor din jurul lui, fie a fost indus în eroare de un anturaj malefic. Edward Gibbon constată un reproș pe care i l-au adus contemporanii și urmașii, anume acela că „dragostea lui părtinitoare, pentru un fiu nemernic (Commodus – n.n.) l-a făcut să sacrifice fericirea a milioane de oameni și că și-a ales un succesor din propria sa familie, în loc să-l aleagă din toată Republica”. În același timp, cel „indus în eroare de bunătatea credulă a inimii” (Gibbon) pare să fi suferit de o cecitate cu totul ridicolă, fiind singurul om din tot Imperiul care nu era la curent cu destrăbălările soției sale, Faustina (fiica lui Antoninus Pius, cel ce l-a adoptat astfel încât să ajungă să îmbrace purpura imperială), având în Claudius (consortul cervid al Messalinei) un predecesor la fel de jalnic și luat în tărbaca publică. Mai mult, chiar, în Meditații, Marc Aureliu le mulțumește zeilor pentru că a fost dăruit cu o soție atât de „fidelă, binevoitoare și cu o purtare neprihănită” (E. Gibbon), astfel încât, după moarte, să fie declarată zeiță! Amanții soției sale, se spune în Istoria Augusta, au fost ridicați la cele mai înalte ranguri, iar cel demn de un personaj din Decameronul a ajuns să fie luat în râs de către actorii comici, ca un încornorat sadea. Răspunsul lui la toate acestea? O lipsă de reacție ce parazitează viața unui filosof stoic exemplar, acaparat de virtute, dar refuzând să ia seama la scheletele din debara. Filosofia poate fi sarcastică nu doar atunci când te aștepți mai puțin, ci când faptele sunt îmbiate să se ridice la rangul spiritului. O anumită diferență de natură dă erori de sistem.

Un sentimental venerabil

Nu mai puțin de 180 de ani s-au adunat în contul întemeietorului, iar un gest minimal de prețuire impune o evocare, fiind cât se poate de binevenită aducerea în fața ochilor noștri, prin biografia sa, a celui ce-a trudit nu mai puțin de 42 de ani la edificarea unui monument cultural, la scrierea unui capitol de importanță aparte în istoria presei culturale din România modernă și, poate mai semnificativ decât orice, la promovarea conceptului de conștiință națională, atât de trebuincios unui popor ce risca, prin fenomenul renegaților, pierderea filonului etnic.

Dar nu despre liniamentele de gândire ale lui Iosif Vulcan va fi vorba în acest text. Mult mai potrivită ar fi o privire caldă spre personajul nostru, despovărată de misiile militantului sau de angoasele unui editor de revistă mai tot timpul pus în fața pericolului de-a sucomba financiar și de-a-și vedea risipit visul. Să-l privim, așadar, în acord cu frontispiciul foii beletristice și enciclopedice cu ilustrațiuni, ca pe om de condiție intelectuală a vremii sale, rămas în posteritate ca un model de gentilețe, de generozitate și de consecvență.

Dar mai mult decât toate acestea, Iosif Vulcan a fost un sentimental.

Dar mai mult decât toate acestea, Iosif Vulcan a fost un sentimental. După atâta amar de vreme, să căutăm a-l regăsi, o clipă-două, într-un triptic exemplar, copleșit sufletește de amintirile locului de naștere, apoi de cel al tinereții, pentru ca mai apoi să purceadă la rădăcinile ce i-au premers existența: Holod, Leta Mare și Șeica Veche.

Primul reazăm din cele trei capabile să deschidă spre un nostos vulcanian este Holodul, satul în care s-a născut și pe care avea să-l viziteze în primăvara anului 1868, cu ocazia unei călătorii de la Oradea-Mare spre Beiușul în care unchiul tatălui său, episcopul greco-catolic Samuil Vulcan, deschisese o admirabilă școală românească (1828), ca parte a unui pionierat ce-l impunea într-o memorie colectivă săracă în deprinderea de-a onora cărturarii (meteahnă remanentă, ba chiar consolidată în timpul a două veacuri). Ajuns în hotarul satului cu alură mitologică în sufletul unui om la etatea de 27 de ani, copilul își rememorează primii patru ani ai vieții și scrie o admirabilă pagină de reportaj de atmosferă, la rubrica ce găzduia uneori texte cu mare încărcătură confesivă – Conversare cu cititoarele (Familia, IV, 1868, nr. 19, 30 mai/ 11 iunie, p. 225-226). Iată fragmente dintr-o relatare concepută sub o presiune psihologică uriașă:

Era dimineața pe la ora zece când zării satul Holod, pământul meu natal. O simțire dulce suavă și sacră cuprinse tot interiorul meu. Aici fui născut în satul acesta petrecui anii primi ai copilăriei mele, în locurile acestea învățai a rosti mai întâi numele de mamă și tată. Pământ sfânt, loc sacru pentru mine, salutare ție!”

Ajuns în fața porții casei în care s-a născut se lasă purtat de valurile amintirilor ce vin în cascadă, la dispoziția suverană a trăirilor și-a unor reprezentări păstrate dincolo de timp:

Inima-mi tremura când deschisei poarta, inima-mi palpita repede și în ochi-mi se iviră două lacrimi. Le lăsai să strălucească. Nu era în jurul meu niciun om din vreun oraș mare care să râdă de mine. Dl paroh local dimpreună cui stimabila-i soție ne primiră cu ospitalitate sinceră, românească. Iar eu mă pusei la fereastră și aruncai o privire asupra regiunii. Jos se întindea o vale mănoasă, în mijlocul ei un râu repede, tulburul Holod mână undele sale spumegătoare. Mai la vale renumita moară – amintită de atâtea ori prin jurnale – ne spunea de suvenirea nemuritorului Vulcan. În depărtare, codrii și munții maiestoși «și-ascundeau fruntea în nori» formând o semi-cunună dintre cele mai frumoase.

Textul a fost scris după ce-a ajuns din nou la Oradea-Mare, la orele patru ale dimineții, într-o odaie a Hotelului Arborele Verde (acum sediul Teatrului Arcadia), sub impresia unei călătorii ce-i răscolise, fără îndoială, întreaga ființă.

Al doilea reazăm este Leta Mare, acolo unde și-a trăit mai bine de șase ani copilăria, înainte de-a urma cursurile Liceului Premonstratens (1851-1859), dar, fără îndoială și locul vacanțelor de adolescent. Într-un poem (După vreme-ndelungată) ce conține 14 catrene și care evocă primele idile angajate într-un sat de la marginea estică a pustei panonice, Iosif Vulcan caută timpul pierdut, gustând o madlenă menită să-i restituie o identitate iremediabil depășită, dar posibil de-a fi accesată în clipe de grație deplină (Familia, XX, 1884, nr. 35, 26 august/ 6 septembrie, p. 413): „După vreme ’ndelungată/ Iată, iarăși am venit,/ Ca să te mai văd o dată/ Orășelul meu dorit!// Mii de amintiri mă leagă,/ Să mă mai revăd aici:/ Amintiri ce-n viață-ntreagă/ Tot ca stele mi-or luci.// Anii veseli de pruncie/ P-aste locuri mi-au trecut:/ Și de-aici îmi râde mie/ Fericirea din trecut.// Iată locul de iubire,/ Casa-n colțul stradei, jos:/ Monument de fericire/ Al trecutului frumos”.

Numai că trăirile serafice nu țin foarte mult. Amintirile legate de moartea mamei sale (1873), eveniment ce l-a zdruncinat, determinând chiar o sincopă de două luni în apariția Familie (singura, de altfel) îi provoacă o schimbare dramatică de stare:

Și sărut cu duioșie/ Pragul pentru mine sfânt;/ Și mă duc cu rană vie/ Și-ngenunchi la un mormânt.// Razăm capul pe-a sa cruce/ Și-o îmbrățișez strivit:/ «Te deșteaptă, mamă dulce,/ Fiul tău a revenit. // Nu-mi răspunde. E tăcere,/ Numai vântul plânge lin…/ Aș porni dar n-am putere/ Și mă neacun greu suspin»”.

Firește, nu este vorba de un poem cu virtuți literare, ci de un simplu „document” liric menit să ni-l dezvăluie pe Iosif Vulcan sub latura lui sensibilă, prea-umană, acea condiție de vulnerabilitate și sublim ce ne aduce la un loc, indiferent de standard social sau de amplitudine a destinului.

În sfârșit, al treilea punct de sprijin invocat în direcția unui nostos prin care să-i fixăm lui Iosif Vulcan nivelul zero al autenticității este Șinca Veche. Suntem în anul 1896, imediat după o reuniune anuală a Astrei ținută la Făgăraș (Familia, XXXII, 1896, nr. 39, 29 septembrie/ 11 octombrie, p. 466-467). Traseul urmat de către Iosif Vulcan și companionii săi, transportați în patru-cinci trăsuri, urmează ruta Voila – Făgăraș – Șercaia – Ohaba – Șinca Veche. Peste tot, veselie, mese întinse și, firește, potpuriu de cântece populare încununat cu Deșteaptă-te, române!. Cortegiul ajunge în Șinca Veche, iar aici emoțiile îl cuprind din nou pe cel ce avea de-acum vârsta de 55 de ani:

Abia ieșirăm din Ohaba, iată că zărirăm la umbra arborilor, printre două dealuri mici, sclipind primele case din Șinca Veche, locul meu dorit, satul natal al părintelui și protopărinților mei. Bucurie și jale m-a cuprins de îndată; bucurie, că pot să văd în sfârșit vatra familiei, și jale că nu mai putem fi toți împreună aici

Fiul lui Nicolae Vulcan constată cu plăcere „farmecul subiectiv” al așezării, faptul că este o comună mare și frumoasă, dar mai ales că în centrul ei se află o școală „nouă și impozantă”. Întreaga suită intră și vizitează sălile de clasă. Aici, o surpriză:

Într-una din săli, dl Vasile Goldiș se apropie de un băiat din banca primă și-l întreabă cum îl cheamă?

‒ Samuil, răspunse acesta.

‒ Ce fel de Samuil, întrebă din nou dânsul.

‒ Samuil Vulcan, răspunse băiatul.

Dl Goldiș se uită la mine, parcă voia să citească pe fața mea impresiunea. Eram foarte plăcut surprins. Căutam membri din familia mea și, iată, primul pe care îl întâlnesc poartă tocmai numele pentru mine sfânt al marelui episcop”.

Vizitează apoi și gospodăria în care se născuse tatăl său, dar nu găsește pe nimeni acasă, așa că, după ce-și șterge câteva lacrimi, se întoarce la trăsură și pleacă, fiind conștient că nu se va mai întoarce aici niciodată (nu înainte de a-și cere iertare ortacilor de drum, precum și „stimabililor cititori”, pentru „aceste rânduri patetice”). Călătoria se încheie în această notă melancolică, dar cu mulțumirea că a săvârșit un ritual fără de care viața i-ar fi fost știrbă.

Iată cele trei momente prin care l-am descoperit pe sentimentalul Iosif Vulcan, acum, la 180 de ani de la nașterea sa. Un „desen” triangular – Holod, Leta Mare, Șinca Veche – capabil să ridice în plan ceea ce grecii vechi numeau nostos, iar noi înțelegem prin asta imboldul sufletesc de-a ne întoarce mereu acolo unde ne e casa, acolo unde spiritul ne așază confortabil în armonia vieții, astfel încât nimic din lumea aceasta nu-l poate supune angoasei.

Iosif Vulcan, un sentimental ce a știut ispiti clipele de fericire ale vieții, îndestulându-și prezentul cu briliantele năluciri ale trecutului.

/

Jupânul și maica Rusia

Françoise Thom, Putin și putinismul, Humanitas, 2020 (172 pag.), traducere din franceză de Adina Arvatu

Lectura cărții propuse de Françoise Thom este asemenea unei călătorii prin bolgiile infernului. O crispare rece se instalează pe măsură ce paginile citite se adună, pentru a-i fi complice o groază ce ți se infiltrează în suflet, ca o negură acidă. Din acest punct de vedere, Putin și putinismul este un melange, ceva între analiza savantă și eseul inspirat, inducând sugestii specifice unui roman horror scris, de exemplu, de Stephan King. Brutal prin maniera în care sunt înfățișate lucrurile și expuse ideile, opul impresionează deopotrivă prin acuratețe, logică și discursivitate. Pentru a ajunge la Putin (înțelegându-i apariția, evoluția și supremația), ni se propune o cât se poate de binevenită incursiune istorică. Societatea rusă a ieșit (dacă a ieșit vreodată!) din comunism într-un scenariu conotat de o tradiție funestă, în primul rând de GULAG-ul ce a însoțit ca o umbră Uniunea Sovietică timp de mai bine de 40 de ani. Sunt invocați Aleksandr Soljenițîn, dar mai ales Varlam Șalamov, cu Povestiri din Kolîma, poate cea mai terifiantă carte despre iadul din noi, indicând elementele ce compun cadrul de posibilitate al dez-umanizării – frigul, foamea și ura. Tributară unui trecut dominat de violență, manipulare, minciună și frică, societatea rusă s-a înfățișat la începutul anilor ’90 drept una complet destructurată, fără un ethos capabil să coaguleze o societate civilă și o morală a solidarității, ratându-și speranțele, pradă bandelor de interlopi și asasini plătiți. O lume cumplit de traumatizată, atomizată, cu un stat asociat intim grupărilor criminale, incapabilă să iasă din coșmarul unui trecut psihotic. Tranziția a fost o alunecare aproape caraghioasă de la o barbarie spre o altă barbarie, de la Leviathan-ul bolșevic, la dominația sfidătoare a fărădelegii, a banditismului sub egida unui jupân.

„Am asistat vreme de trei decenii, oricât ar părea de straniu, la o extensie pululativă a practicilor și mentalității de Gulag, asemenea unui carcinom ce profită total de corpul social distrofic.”

Se pare că mărimea statului (extensia teritorială), aspectul etnic compozit, durata de existență a comunismului în patria care l-a și brevetat prin teroare și abuz incalificabil față de demnitatea persoanei, intensitatea inimaginabilă a propagandei și cultivării urii de clasă au contat decisiv și recurent. Timp de 70 de ani, elitele comuniste ajunseseră la un randament al corupției și violenței față de gloată și membrii ei suficient pentru a permite mafiotizarea globală și pentru a sprijini un model de stat aservit clanurilor. În anii ’90, aparatcici, kaghebiști, structuri militare și din justiție și-au dat mâna pentru un interes comun tulburat adesea de încăierări sălbatice și s-au năpustit spre o înavuțire având drept izvor spolierea statului. Fenomenul a fost, spune Françoise Thom, de o amplitudine epopeică, sincron cu sărăcirea populației și cu un dezmăț al structurilor de putere reziduale unui regim ce tocmai năpârlea, luând, asemenea insectelor, forme adaptate la noile contexte. Un val de frustrare a însoțit toate aceste evoluții spre un colaps al URSS, pentru ca nașterea noii Rusii să-și asume un proiect mesianic fără viziune, ci doar cu zvâcniri haotice și o imensă dorință de revanșă. Acesta este contextul, după experimentele Gorbaciov și Elțîn, ridicole și inconsistente, de intrare în scenă a lui Vladimir Putin. După o foarte scurtă perioadă de acomodare la vârful puterii, fiind, în 1999, complet necunoscut, cu un trecut kaghebist în RDG și o prezență în structurile de putere locală (Sankt Petersburg), personajul nostru își face cunoscută repede pohta ce-o pohtea: profită de Cecenia pentru a poza în salvatorul patriei, își construiește un anturaj format doar din foști colegi, dă de înțeles că toți trebuie să se subordoneze ideilor și dorințelor sale, îngenunchează oligarhii (bucuroși, totuși, că lumea interlopă are de-acum un arbitru capabil să ia decizii astfel încât capii criminalității organizate să nu se sfâșie până la anihilare completă) și zgândăre amorul propriu al rușilor umiliți în anii ce au urmat puciului și instalării la putere a lui Boris Elțîn. Până să se dezmeticească, cât de cât, Rusia era deja o autocrație, mai ales că Putin câștigă detașat alegerile din 2000. Mai apoi, totul se așază la picioarele noului țar: „Emoțiile și iraționalul înving. Televiziunea rusă își intră în rol, acela de propagator al urii, rol pe care și-l va păstra de-a lungul întregii epoci Putin” (p. 38). Jocul se resetează din mers, clanurile învață repede noile reguli, își exprimă slugarnic fidelitatea față de boss, așa că primesc mână liberă să fure și să sfideze legea. Un deal cu angajamente limpezi. Firește, nu a existat niciodată un pact scris, dar semnele, intuiția și corecțiile aplicate celor obraznici au constituit pârghii suficiente prin care Putin a descurajat tot ce putea constitui prilej de sediții, de comportamente rebele. Se poate spune că violența a fost până la urmă și în esență vehiculul spre putere al celui poreclit în copilărie Chiștocul, fiind adesea brutalizat de colegii de joacă, dar înarmat, la maturitate, cu suficientă otravă în suflet pentru a simți nevoia să se impună prin umilirea sau neutralizarea posibililor rivali. Această strategie primitivă și eficientă a fost cu totul pe placul norodului, ahtiat după un timp al liniștii sociale, al mândriei post-imperiale resuscitate după o îndelungă anxietate. Atașamentul față de noul lider a fost cimentat cu creșteri salariale și de pensii, venite imediat după anul 2000, pe un fundal al creșterii nivelului de trai generat de prețul bun pe piața mondială a resurselor naturale, în primul rând a petrolului. Este perioada de timp în care elimină cele mai mici enclave de manifestare a spiritului democratic, în care își subordonează toate structurile statului și își fidelizează aparatcicii, serviciile secrete și oligarhii.

Famiglia este gata pentru un rol esențial în istoria Rusiei, sub porunca lui Putin. Nimic nu contează în rest, liderul intuind bine că frica de o eventuală revoltă a maselor este un pericol depășit, cu totul improbabil. Pe acest fundal, Françoise Thom devoalează repulsia lui Putin față de o valoare umană fundamentală: „Din pricina mentalității sale sovietice, președintele rus nu înțelege libertatea. Întreaga sa politică decurge din acest punct mort al câmpului vizual” (p. 49). Ceea ce compensează „handicapul” în perceperea și respectarea ideii de libertate este adecvarea la un modus operandi cinic cu privire la orice persoană, indiferent de importanța ei, la un moment dat, fie că este în interiorul țării, fie în proximitate sau aiurea: șantajul, vodca și amenințarea cu omorul. Conceptul de om este acceptat doar pe versantul său satanic, pasibil de-a fi manevrat în măsura în care este tributar unor slăbiciuni și beteșuguri imanente: „Putin nu vede în oameni decât elementele respingătoare, tarele și defectele. Toată propaganda Kremlinului e inspirată de această viziune, pe care va căuta să o exporte și în afara granițelor Rusiei” (p. 51). Acesta este argumentul în numele căruia putem vedea în Rusia post-Gorbaciov un exemplu bizar de cum umanitatea poate regresa, după un răstimp suficient de mare de manifestare a dictaturii și terorii. Practic, am asistat vreme de trei decenii, oricât ar părea de straniu, la o extensie pululativă a practicilor și mentalității de Gulag, asemenea unui carcinom ce profită total de corpul social distrofic. Asasinii plătiți, miliardarii și aparatul de stat sunt maeștri în a-și linguși Nașul, obediența fiind normă într-o lume aservită total bunului plac.

„Paranoia ține loc de politică de stat, într-o tradiție fulminantă, dusă de către Stalin la un rafinament al cruzimii de neegalat, dar resuscitată cu un plus de cinism de urmașul său cel mai îndreptățit să-i slujească memoria.”

Putin este un mutant, o Medeea (eroina lui Euripide) întrupată într-un bărbat, metabolismul lui fiind hrănit de-o ură hipertrofiată, la fel cum funcționează motoarele performante, prin supraalimentare cu combustibil. Serviciile speciale subordonate total au menirea de a întocmi dosare compromițătoare despre opoziție, personalități politice de la nivel federal, regional și local, despre membrii Dumei și despre jurnaliștii influenți. Totul în perspectiva autocrației exercitate prin șantaj (kompromat-ul), corupție, manipulare, acțiuni provocatoare. Obsesia pentru controlul informației, al mass-media, este axa de rezistență și existență a unui regim personificat, hrănit de un resentiment insațiabil față de americani și Uniunea Europeană. O bună explicație cu privire la comportamentul Rusiei, aflată sub conducerea despotică a lui Putin, poate fi oferită de paradoxul politicii sale externe care „își are originea în sentimentul de omnipotență și impunitate ce caracterizează elitele de parveniți aflate la cârma Kremlinului și, totodată, în complexul de inferioritate adânc înrădăcinat în masele Rusiei postcomuniste” (p. 103). Paranoia ține loc de politică de stat, într-o tradiție fulminantă, dusă de către Stalin la un rafinament al cruzimii de neegalat, dar resuscitată cu un plus de cinism de urmașul său cel mai îndreptățit să-i slujească memoria.

Generația de kaghebiști, în frunte cu Putin, se caracterizează prin următorul amestec de trăsături: „cultul forței brute, complexele de adolescenți retardați, ignoranța crasă, disprețul pentru experți și supraestimarea manipulării. /…/ Putin acționează după cum îi dictează AND-ul kaghebist și complexele” (p.142). Iată de ce cartea pe care ne-o propune Françoise Thom nu ne dă neapărat fiori cu privire la ceea ce s-a întâmplat deja, ci cu privire la ceea ce este probabil să se întâmple mâine, poimâine. Alianța ortodoxism-islamism, promovată de doctrina eurasiatică și îndreptată împotriva Occidentului decadent și secularist (al civilizației ce decurge din Lumini) este un pericol cu mult mai înfricoșător decât fenomenul terorist deja „clasicizat”. Vinovat n-ar fi Putin, cât liderii euro-atlantici, incoerenți, blazați și oarecum fascinați de un personaj măreț, tocmai pentru că sfidează orice reguli.