Gheorghe GRIGURCU

Gheorghe Grigurcu (n. 16 aprilie 1936, Soroca, România, astăzi în Republica Moldova) este un critic literar și scriitor român.

/

„Aidoma cuvîntului magic”

Ahoe! Adică falstaffianul Tudor George, care cu acest strigăt își inaugura, mulți ani în șir, perorația la restaurantul Casei Scriitorilor. Hirsut și bătăios, cu un ochi totuși prudent îndreptat spre seniorul Jebeleanu cel imperturbabil așezat la masa-i rezervată din colțul de la intrare, făcea aluzii la neajunsurile vieții de breaslă – mai departe trecea rareori – , astfel încît rămînea mai mult tonul său energic de fost sportiv decît articularea unei atitudini efectiv opozante la regim. Altminteri om cultivat și jovial. Își exploata nu o dată reputația de „bețiv”, așa cum un „nebun” vrea să pară uneori și mai „nebun” pentru a strecura unele propoziții dezagreabile. Însă nu în afara unei măsuri și nu fără mici perfidii menite a ocoli riscul. Astfel într-o seară a atacat cu elan subiectul tinerilor: „Să-i protejăm, să-i îmbrățișăm, să-i invităm la masa noastră” etc. Dar cînd tînărul poet Ion Iuga, rămas fără slujbă și dornic de un pahar, a dat să răspundă retoricei invitații, Ahoe n-a ezitat a-i șopti printre dinți: „vezi-ți de treabă” și și-a continuat nestînjenit discursul magnanim închinat atenției ce se cuvine tinerilor din partea celor mai în vîrstă…


Fanatismul ține de epuizarea – îmbătrînirea! – conștiinței. Ideea fixă, tiranică, reflectă o scleroză a spiritului, chiar dacă se instalează prematur. Tinerii sunt de regulă deschiși (pînă la derută) diversității de idei, atitudini, experiențe. Bătrînii dimpotrivă. Dar situația se poate și inversa. Și chiar se inversează prea adesea.


Cu atît mai tulburătoare e dragostea, cu cît, din alte puncte de vedere decît ale celui ce-o nutrește (care-i pot părea meschine, nedemne), obiectul său e criticabil.


„O femeie, ori e serioasă cu alții ori glumește. Dacă e serioasă atunci aparține acelui altuia și gata; dacă glumește atunci e o vacă și gata” (Cesare Pavese). Drept confirmare cîteva versuri din folclorul maramureșean: „Din triizeci și trii de mîndre,/ Care-i curvă, aia rîde,/ Din triizeci și trii de laște,/ Care-i curvă se cunoaște”.


 Inteligența e fixare, însă nu obsesie, oprire, însă nu stagnare, consecvență, însă nu inerție. Să rostim adevărul: nu o dată e un topos al compromisului care, ce e drept, se străduiește de obicei a-și păstra onorabilitatea.


Cu cîtă greutate se întîmplă să observi lucrurile pe care îți propui a le observa și cu cîtă ușurință pe celelalte care s-ar zice că nu te interesează.


„Mărturisirile fostului general de securitate Nicolae Pleșiță, care recunoștea, într-o emisiune tv., că a torturat oameni, printre care și pe scriitorul Paul Goma, nu întrunesc elementele necesare pentru a începe urmărirea penală, potrivit unei adrese a Parchetului instanței supreme către CNA. Răspunzînd unei sesizări a Consiliului Național al Audiovizualului (CNA), procurorii de la Parchetul de pe lîngă Înalta Curte de Casație și Justiție (ICCJ) au apreciat că declarațiile în care Pleșiță arată că a torturat oameni – cu referire expresă și la disidentul Paul Goma – nu întrunesc elementele constitutive ale infracțiunilor reclamate de CNA, care invocă articolele 324 și 358 din Codul Penal. Nicolae Pleșiță a recunoscut, în emisiunea «Dan Diaconescu în direct» din 18 ianuarie, de la OTV, mai multe crime pe care le-ar fi comis în timpul regimului comunist, menționînd în mai multe rînduri că nu îi pare rău pentru ce a făcut. «I-am ucis, bineînțeles. Asta făceam noi», a mai declarat Pleșiță, referindu-se la dușmanii regimului comunist” (România liberă, 2005).


Concurența neloială care se instituie între factorii „minori” și cei „majori” ai vieții noastre. Pentru că acești factori – victime ale preconcepțiilor – sunt frecvent dimensionați din start, iar nu apreciați conform performanțelor.


N-ai încotro. Cel  mai bun confesor al tău îți ești tu însuți.


Patetismul care ajunge să străbată lucrurile anodine, mărunte, neluate în seamă – iată de unde vineîn primul rînd gustul dramatic al vieții.


„Neliniștea se ivește cînd pierdem centrul. Ființa și viața se despart. Viața este privată de ființă și ființa, nemișcată, zace fără viață, fără să stea să moară și nici nu moare din această cauză. Întrucît pentru a muri trebuie să fim vii, iar pentru trecerea dincolo, trebuie să fim însuflețiți. («Pentru că eu, Sancho, m-am născut pentru a trăi murind» este mărturisirea unei ființe care, pe lîngă faptul că este vie, este însuflețită.)” (Maria Zambrano).


Aidoma cuvîntului magic, evocat de Eichendorff, care, atingînd lucrurile, le face să cînte, o femeie de care ești îndrăgostit transfigurează un loc, un peisaj în care se înscrie. Aceste locuri, aceste peisaje rămîn pentru tine ca un soi de medalioane în care e închis chipul său.


Senectute. O „eternizare” vicleană, cea a distrugerii lente, inaparente, care pare fără capăt.


Sursă foto: Pexels.com

/

„Mahalaua era suverană în Bucureștii din interbelic”

Sunt lovituri pe care viața ți le dă oarecum previzibil, „inteligent”, prin intermediul unor principii, norme, teorii încălcate. Și altele pe care ți le aplică direct, orbește, stupefiindu-te.


            Ratificarea funcției cognitive prin iubire: „Cîștigarea de cunoștințe te face să te apropii de adevăr cînd este vorba de cunoașterea a ceea ce iubești și nici într-un alt caz” (Simone Weil).


            Compromisul dispune de un alibi matematic: media.


             Plictisul: un mod meschin de a te despărți de tine însuți. O alienare vicleană ce ocolește a se declara ca atare.


            Mahalaua era suverană în Bucureștii din interbelic, cu poezia sa aspră cum o floare apărută pe un maidan, legănată de romanțe și frisonate de melodrame. A mai persistat (am mai prins-o și eu în Capitala anilor ’50), după care a fost înghițită de talazul înspăimîntător al noilor cartiere de blocuri uniformizatoare fără speranță, stihie urbanistică a „socialismului victorios”, care ștergea implacabil orice deosebire, dacă nu dintre sat și oraș, măcar dintre un oraș și altul. Intrai în omogenitatea de ziduri albicioase a blocurilor ca într-o pădure în care te puteai rătăci cu cea mai mare ușurință. O surpriză agreabilă: acum, în toamna 2004, regăsesc emoționat crîmpeie din peisajul periferic „cu portiță și cișmea” la Tg. Cărbunești, conservat ca într-o rezervație. Pînă cînd? Mă plimb printre casele scunde, stîngace, timide ca printr-un loc familiar, evadez din timp.


            Gustul de falsitate al vieții cel mai acut nu ți-l dă o reflecție, ci un sentiment. În procesul vieții nu conștiința e cea care rostește sentința finală.


            Visul diurn: maxima libertate a conștiinței deoarece materia sa e controlată (ratificată) de aceasta.


            „Aiurea, undeva, există încă turme și popoare, dar nu la noi, o, frați ai mei: la noi există state. Stat? Ce e statul? Ei bine, ciuliți acum urechile, căci am să vorbesc despre moartea popoarelor. Statul este cel mai rece dintre monștrii reci. E rece chiar cînd minte; și iată ce minciună poartă el pe buze:  «Eu, statul, sunt poporul». E o minciună! Cei care au format popoarele sunt creatorii. Ei sunt cei care au fluturat deasupra lor un crez și o iubire. În felul acesta au slujit ei viața. Însă distrugătorii au întins capcane mulțimilor și le-au dat numele de state; ei au atîrnat deasupra lor o sabie și o sută de pofte. (…) Statul minte-n orice limbă a binelui și a răului; și limba lui este minciună și tot ce are este obținut prin furt. Fals este totu-n el; el mușcă cu dinți furați, apucătorul! Chiar măruntaiele din el sunt false. Limbă confuză a binelui și răului: acesta-i semnul ce vi-l dau, ca semn al statului” (Nietzsche).


            Memoria: un  necontenit joc de-a v-ați ascunselea al clipelor trăite. O stare ludică a trecutului.


            Indiferent de calitatea obiectului asupra căruia se revarsă, iubirea e o desăvîrșire în sine.


            „Dacă Hristos și-ar face acum apariția, i s-ar cere un autograf și nimic mai mult” (Tolstoi).


            Cu cîtă dificultate observi nu o dată lucrurile pe care îți propui a le observa și cu cîtă ușurință celelalte pe care s-ar zice că nu te interesează.


            Patetismul care ajunge a străbate lucrurile anodine, mărunte, neluate în seamă, iată de unde vine gustul dramatic al vieții.


            „Un borcan cu aer cules în timpul premierei, la Los Angeles, a filmului «Mr. and Mrs. Smith», în care joacă Brad Pitt și Angelina Jolie, scos la licitație pe Internet a ajuns la prețul de 15.000 de dolari, licitația nefiind încă terminată. «Fiți primii care să dețină acest borcan, care poate conține molecule de aer intrate în contact direct cu Angelina Jolie și Brad Pitt», precizează anunțul vînzătorului, care arată apoi fotografii făcute în momentul «recoltării» aerului din apropierea vedetelor.” (Libertatea, 2005).


            Nu doar fragmentul se cuvine a sugera Întregul, ci și Întregul se cuvine a sugera fragmentul.


            Se întîmplă să descoperim gînduri, imagini, chiar asocieri de cuvinte proprii citind texte pe care nu le cunoșteam cînd le-am așternut pe hîrtie, deci care nu ne puteau „inspira”. E o decepție, desigur, dar și semnul unei solidarități între euri auctoriale ce s-ar cuveni să ne bucure. Simțămîntul că am fost păgubiți în jocul întîmplării scriptice se corijează prin cel al norocului confirmării. Dar s-ar putea corija… suficient?


            Fiind legată la ochi, Justiției i s-au dezvoltat compensator alte simțuri, pînă la proporții primejdioase.


            Arta literară: încerci să scrii pînă și despre posibil ca și cum ai scrie despre imposibil.


Sursă foto: Historia.ro