Aurel PANTEA

Aurel Pantea (n. 10 martie 1952, Chețani, județul Mureș), poet și critic literar român. Facultatea de Filologie a Universității „Babeș-Bolyai”, Cluj (1972-1976). În timpul studenției a fost redactor la revista „Echinox”. După absolvire, a fost profesor la Borșa-Maramureș și Alba Iulia (1976-1983), corector la ziarul „Unirea” din Alba Iulia (1980-1984).
În prezent, este conferențiar dr. la Universitatea „1 Decembrie 1918” din Alba Iulia. Din 1989 este redactor al revistei „Vatra” din Târgu Mureș. Din 1990 este redactor-șef al revistei „Discobolul” din Alba Iulia. Poezii: Casa cu retori, București, Editura Albatros, 1980; Persoana de după-amiază, Cluj, Editura Dacia, 1983; La persoana a treia, București, Editura Cartea Românească, 1992; Negru pe negru, Editura Arhipelag, 1993; O victorie covârșitoare, Editura Paralela 45, 1999; Aceste Veneții, aceste lagune (antologie), Editura Axa, 1999; Negru pe negru (alt poem), Editura Casa Cărții de Știință, 2005; Negru pe negru (antologie), Editura Limes, 2009; Nimicitorul, Editura Limes, 2012; Recviem pentru tăceri și nimiciri (antologie), Editura Tipo Moldova, 2013; O înserare nepământeană, Edit. Arhipelag 21, 2014; În urmă se sting toate luminile (antologie), Editura Charmides, 2014.

Poeme

Spectral.
Toate sunt privite
de autorități bătrâne

***

Ceea ce mă dizolvă
e rece ca un principiu
și conține timp

***

Liniște, doar zumzetul
aparatului de suferit
de unică folosință
toacă dimineața, mii de bucăți
alburii sunt date pentru consum,
fuioare moi poartă urmele atelajului,
mulți se întorc din excursii nocturne
și se conectează

***

Tu ești lîngă fricile mele,
cînd viața mea trece pe lîngă timpuri
cu lacome guri,
tu ești lîngă fricile mele,
pe tine te presupun căderile mele,
cînd, în golul ce m-ar putea absorbi,
se înșiră, ca niște scări, 
surîsurile tale,
lîngă tine iadurile au gurile amuțite

*** 

De la o vreme, chiar și obiectele
îmi simt singurătatea,
prezentul e atît de dens,
că îmi smulge fața

***

Indescriptibil peisaj,
lașitatea amestecată cu frică,
din egoisme molîi
răzbat rugăciuni,
un șuvoi piroclastic
se scurge în muțenii împietrite

***

Diminețile, aceste depozite reci,
unde se aud respirații bătrîne,
acolo spaimele, ca niște părinți buni,
găsesc miezul însuși al timpului
dintr-o copilărie înroșită de sfioșenii adormite,
mai stai cu mine, mai stai,
curînd va apărea mîna și va desena
chipul abia născutei tale morți

*** 

Copii în grădină
sunt zilele
și viața atît de intensă,
că și obiectele 
ne simt prezența

*** 

Ziua,
metal mort,
atîrnă

*** 

În cele din urmă ne despărțim
de numele noastre,
dar ele continuă cutremurate,
să caute un trup,
și, înspăimîntate, găsesc alte nume,
ca niște neîndurători stăpîni,
în tremurul lor se văd imagini de odinioară,
depărtate, în alte vieți, atinse de oboseli,
și încep să cînte melodii sfîșietoare,
ca toamnele în care iubirile se schimbă la față
și chipurile nu se mai recunosc

*** 

Curg vieți
din ruinele
acestui apus,
orele tari
nu vor mai ajunge la mine

***

Un spirit de observaţie atroce
ne vede,
nici moartea noastră nu-l poate opri,
limpezile noastre dimineţi
vin din ochii lui,
dragostea mea pentru tine
învie în clipele lui de delăsare,
dar vino cu mine în seri parfumate,
să simţim respiraţiile
dragostelor plecate demult

*** 

Dimineața,
sunt distribuit,
în pauza dintre ieri și această dimineață,
o mare muțenie, mă îndrept
spre, mă apropii de această  liniște,
atît de tăioasă, că acolo ar putea fi
chiar sursa a ceva care mă poate suprima,
altădată, timpul era blînd, mi se scurgea
pe față, vorbea cu vocile prietenilor plecați,
în moliciunile lui își făcea sălaș o mamă ocrotitoare,
acum,
oricîte aș aduna,
nu pot scăpa să nu văd
că mă retrag
într-o memorie însîngerată

*** 

Vii,
vii spre mine,
o venire ce nu se mai termină,
plec spre tine,
pînă ce nu mai rămîne aproape nimic
din ce eram înainte de nesfîrșita venire a ta,
mă împuținez pe măsura venirii tale

***

Apar și dispar
chipuri
în lumini intermitente,
ultime, fragile
legături le mai semnalează,
sunt ca niște priviri
îngreunate de păreri de rău,
spre puterile tăcute

*** 

Amurgul din fiecare, crispat ca o pândă

*** 

Acum, odată cîndva, risipă
o voce povestind, cum se rup
viețile, jarul rămas după intense trăiri
cînd se va stinge, vom conta
pe alte lumini, acum, gîndul cu inepuizabile
călătorii, dar lasă, încă am o inimă, consumul
clipă de clipă răspunde puterilor tăcute,
nesfîrșirea e imaginea în care totul încape

***

Vin privirile peregrine,
se aşează la marginile a ceea ce numesc viaţa mea.
Luminiţe peste un popor de absenţe,
atît a mai rămas, după ce peste zilele mele a trecut privirea integrală,
acum,
ceea ce a rămas viu în urma acelei priviri
are glas de copil şi umblă rugîndu-se

*** 

Rămâne un mort în urma noastră,
în fiecare zi pe care am trăit-o,
fiecare zi cu mortul din ea,
stau așezați  calmi,
trecuți cu totul în altă parte,
viețile neprivite vreme lungă
ar putea egala liniștea lor sau a timpului
ce ne mănâncă fețele